marți, 29 august 2017

Cronica scrisă de Monica Andronescu în Yorick - ”Pe jumătate cântec”

Articolul original îl găsiți aici. Îl copiez numai ca să nu se piardă cumva din arhiva Yorick. Fotografiile cele frumoase sunt făcute de Oana Monica Nae.

Francesca sau povestea unei fetițe care stătea în genunchi pe boabe de fasole

de Monica Andronescu


Ne bântuie încă, mereu pândind dintr-un întuneric al ființei noastre la care nu des avem acces, imagini dintr-o copilărie trăită în plin comunism, care, dincolo de problemele sociale mereu dezbătute în ultimii aproape 30 de ani, și-a lăsat puternic amprenta asupra ființei noastre. O generație întreagă – generația cu cheia de gât – a crescut marcată de tot acel univers gri, întunecat, absurd și s-a maturizat cărând în spate traumele pe jumătate neconștientizate ale unei copilării care azi, în lumea așa-zisei democrații colorate în reclame cât magazinele de mari și a grădinițelor cu camere video de supraveghere care bat până în birourile multinaționalelor, pare desprinsă dintr-un film SF.
Despre o astfel de copilărie care te aruncă în abisul unei vieți absurde, sfârșite și mai absurd decât a început este în esență textul Cristei Bilciu, „Pe jumătate cântec”. O piesă care a câștigat Premiul „Valentin Nicolau”, premiul cel mare, la concursul de monodramă organizat de Teatrul din Bacău, în 2015, o piesă pusă în scenă de autoarea ei, regizoarea Crista Bilciu. O monodramă care spune povestea unei femei, care a fost odată o fetiță, pe care tatăl o punea să stea în genunchi pe boabe de fasole… Un spectacol care ar fi trebuit să facă parte – conform premiului concursului de la Bacău, din repertoriul Teatrului Bacovia, dar care și-a construit singur traseul și care, în acest an, este prezent în selecția celor mai importante festivaluri de teatru, inclusiv FNT, o producție Teatrul de Foc și care vorbește despre adevăratul spirit al teatrului independent în România. Reprezentația despre care scriu este cea din cadrul Festivalului Undercloud, unde „Pe jumătate cântec” este în concurs și unde – trebuie s-o spunem – a început cu mai bine de o oră întârziere, ceea ce a schimbat, nu-i așa?, energia spectacolului…
E greu de spus cum ar fi arătat literatura acestei părți a lumii, în lipsa comunismului, dar piesa scrisă de Crista Bilciu are rădăcinile bine înfipte în gândirea bolnavă a oamenilor acelei societăți, iar personajul ei este, la fel, produsul traumelor unei lumi pentru care răul în diversele lui forme și nuanțe era egal cu normalitatea. În acest univers crește un copil, o fetiță pe nume Francesca, și prin ochii se vede lumea din jur. Povestea Cristei Bilciu, interpretată pe scenă cu o limpezime și o precizie pe care nu le întâlnești prea des, de Anda Saltelechi, este, în fapt, povestea mentalității unei epoci. Dar, mai mult decât atât, e valoroasă în primul rând pentru că scoate la iveală cu multă subtilitate boala unei generații întregi, punctând momentele clare în care virusul a intrat în corp.
Povestea Francescăi începe la 5 ani, de ziua ei, când stă pedepsită într-un colț, în timp ce musafirii roiesc în jurul ei, iar ea e chinuită de rușine… rușinea umilinței care începe să-i curgă prin vene. Și continuă cu fiecare dintre vârstele Francescăi, care trece pe rând prin suferințele copilului neînțeles și de ale cărui sentimente du-i pasă nimănui, copilul dus la frizerie cu forța și tuns cu brutalitate, pentru că are păduchi, copilul a cărui singură prietenă adevărată este păpușa, copilul care n-are voie să se joace cu „țiganii” și care mănâncă bătaie la orice abatere – căci „bătaia e bună că dezvoltă plămânii” – copilul însingurat în propria viață, copilul tânjind după dragoste în cei mai importanți ani, copilul care învață să trăiască singur, în spatele a sute de ziduri, așa cum se trăia în fond în comunism, copilul pregătit să devină la rândul lui ceea ce erau acum părinții lui. Iar Anda Saltelechi surprinde excelent fiecare dintre schimbările care survin de la o vârstă la alta în personalitatea fetiței care se maturizează într-o lume bolnavă, în care pare că totul o agresează. Un amestec de inocență, tristețe, veselie firească a vârstei, neînțelegere, acceptare, copilărie – așa își construiește Anda Saltelechi personajul, dezvăluindu-se pe sine ca o actriță extrem de nuanțată, de mare forță și cu o sensibilitate aparte.
Iar pe măsură ce anii trec, actrița surprinde fiecare modificare și corpul ei se maturizează în fața noastră, pe repede înainte, și gândurile ei capătă altă consistență și tristețea capătă alte forme. Copilul bătut cu violență acasă, pentru că „bătaia e ruptă din Rai”, se însingurează și cântă… Să devină cântăreață ca Mirabela Dauer a cărei „Morăriță” o cântă cu pasiune e visul ei. Iar Anda Saltelechi își asumă pe de-a-ntregul personajul, cu cantitatea exactă de talent (mediocru), dar cu atât mai înduioșător, și cântă… Din adolescență, de la momentul la care, tatăl ei o lovește și o înjosește pentru kilogramele în plus, și până la ultima scenă, Francesca va cânta. E singurul ei vis, singurul drum de la care nu se abate.
Și viața curge încet spre maturitate. Iar actrița își duce personajul de mână, printre tenebrele adolescenței, trăiește perioada rebelă din liceu, îndrăgostită la nebunie de Elisav, poetul nebun care-o iubește pe colega ei de clasă, dar care colindă străzile orașului noaptea împreună cu ea, cântând la chitară, își descoperă sexualitatea, într-o scenă foarte curajoasă și foarte poetică, în care trandafirii înfloresc în același ritm cu corpul ei, se îndrăgostește de un bărbat căruia i se dăruiește într-o noapte și care o părăsește a două zi, cântă în baruri și-și ia diploma în contabilitate. De la momentul în care era o fetiță cu codițe, așezată pe boabe de fasole, și până la momentul la care renunță la tot și se întoarce acasă, la ai ei, totul pare o paranteză în timp. Așa cum sunt toate viețile noastre. Și în tot acest timp cară cu ea povara propriilor traume neconștientizate, este produsul unei lumi și al unei familii, este victima unei lumi și a unei familii…
Cheia întregii montări, în care Crista Bilciu a folosit proiecții interesante cu care actrița interacționează de-a lungul spectacolului, este tocmai această capacitate a Andei Saltelechi de a se metamorfoza, de a deveni, sub ochii spectatorilor din fetiță femeie, de a trece de la o stare la alta, de la inocența copilului la senzualitatea femeii care strălucește seară de seară la microfon, în fața bărbaților dintr-un bar de noapte. Și apoi, la femeia casnică, soție și mamă, care își descrie cu multă ironie micul univers.
Finalul, poate ușor patetic – dar cine are dreptul să judece cum curge o viață?! și câte destine din jur, puse într-o carte, n-ar părea patetice?! – e ca o paranteză care închide povestea. De la momentul aniversării de la 5 ani și până acum, când Francesca se pregătește să moară, e doar o clipă, a trecut repede și a măturat în calea ei destine. În ea, în femeia cea tristă, care aproape că nu înțelege ce și de ce a trăit – dar cine înțelege vreodată?! – vezi dintr-odată toate lumile pe care le-a străbătut și toate nefericirile, și toate neîmplinirile, și toată boala unui secol.

duminică, 20 august 2017

Povestea nașterii Francescăi pe Liternet, cu ocazia Festivalului Undercloud

Salvez aici articolul pe care l-am scris pentru Liternet, cu ocazia Festivalului Undercloud. Mi s-a cerut să povestesc cum s-a născut spectacolul nostru. Linkul original, către Liternet, este aici.

Povestea unui spectacol - Pe jumătate cântec la Undercloud, 2017


Făceam cu înverşunare teatru independent deja de 10 ani, ignorând orice altceva. Eram, mai ales, foarte supărată pe literatură, eram sigură că scrisul (activitate nocturnă şi solitară) m-ar împiedica să fac ceva atât de solar şi bazat pe comunicare cum e teatrul. Menţionez fuga mea de litere mai ales pentru că, în timpul asistenţelor mele de regie, Silviu Purcărete şi Alexandru Dabija, pe lângă care am ucenicit, m-au încurajat insistent să scriu, iar eu, în loc să mă simt onorată şi motivată, am aruncat literele cât colo, pentru că voiam să fac ce făceau ei. Adică să stau lângă scenă şi să transform actori în personaje. Într-o zi, însă, mi s-au înecat toate corăbiile: era iarnă şi frig, iar eu nu aveam job, nu aveam bani, mă certasem cu trupa mea de teatru şi nici nu mai aveam vreun acoperiş deasupra capului, realmente m-am trezit în stradă. Pur şi simplu n-am avut încotro, decât să mă întorc acasă la Târgu-Mureş cu coada între picioare, definitiv (credeam pe atunci). Plecasem la Bucureşti cu o valiză (ăsta era visul meu, să am viaţa întreagă într-o valiză cu care să explorez lumea) şi ţin minte că m-amîntors acasă cu un camion plin de cutii mari de carton maroniu. A durat câteva zile până când am despachetat toate lucrurile alea pe care le strânsesem în cei 10 ani de Bucureşti: cărţi, haine, obiecte de recuzită, un bazar de lucruri inutile...

Am zăcut cam o lună sub plapumă, depresivă, apoi, pentru că nu aveam cu cine construi spectacole, am început să le visez. Mă gândeam la spectacolele pe care nu le putuse face Aureliu Manea şi pe care le-a publicat apoi sub titlul Spectacole imaginareM-am gândit că, de atunci încolo, şi eu voi avea să regizez în gând... Sau în scris. Şi aşa a apărut primul meu text dramatic, Pe jumătate cântec. Am început să-l scriu la întâmplare, fără nicio idee, convinsă că genul dramatic este singurul gen literar cu care nu am nicio tangenţă, convinsă că oricum înşir prea multe cuvinte ca să mai rămână şi loc de acţiune. În fine, textul curgea aproape fără mine. Ce e ciudat e că vorbele şi ideile ţâşneau din mine tare ordonate, aproape că nu am avut cuvinte tăiate sau fraze rescrise ulterior, textul avea o melodie a lui, ca o poezie.

Actriţa mea, cu care fugisem cu un deceniu în urmă la Bucureşti să "dăm lovitura" (cum ne tot plăcea să râdem de noi), rămăsese acolo, fiind angajată la Teatrul Odeon. Juca roluri foarte mici şi foarte puţine, era extrem de frustrată (noi făcuserăm împreună peste 20 de spectacole independente şi am fost destul de nebune să atacăm cele mai mari texte, de exemplu, Hamlet, unde ea juca, desigur, Hamlet!) - aşa că ţin minte că îi promisesem la despărţire că voi scrie un text pentru ea, dar ştiu că nu m-a crezut. Aveam ambiţia să scriu povestea unei vieţi întregi, din fragedă pruncie până, cine ştie, la moarte şi visam că Anda se va transforma sub privirile spectatorilor şi nu, nu va povesti, ci va trăi fiecare vârstă a personajului ei. Pe măsură ce scriam câte o bucată, i-o trimiteam Andei, care mi-ocitea la telefon, ca un fel de verificare, de sincronizare a vocilor noastre artistice.

După primele trei bucăţi eram foarte nesigură pe mine, aşa că am început să trimit textul pe internet oricui ar fi vrut să-l citească, mereu fac aşa cu orice scriu - iar rezultatul a fost încurajator, aşa că am dat gata jumătate de text dintr-un foc, cred că în trei sau patru nopţi. Începusem cu nişte poveşti din copilăria mea, pe urmă m-am speriat: doar nu voiam să scriu un text despre mine! Aşa că am furat nişte vechi amintiri ale unor prieteni şi am altoit povestea cu ele (unii, văzând spectacolul, nu şi-aumai recunoscut întâmplările, alţii nu mai vorbesc nici acum cu mine, deşi personajul meu, Francesca, nu are mai mult de 2-3% din niciun om pe care l-am cunoscut). Apoi am început să fabulez: devenise simplu, Francesca era deja cineva, povestea ei se scria singură.

După ce am trecut-o cu bine pe Francesca prin adolescenţă, m-am blocat: voisem să scriu povestea unei femei puternice, dar personajul meu nu voia să fie fericit. Şi atunci am înţeles că tot despre mine scriam - nu despre ceea ce trăisem fizic, ci despre ceea ce trăisem în interior. Scriam despre ceea ce mă durea cel mai mult: ratarea. În cei 10 ani de Bucureşti, cel mai tare mă impresionase o anume categorie de oameni: cea a artiştilor (cu sau fără diplomă) care făceau altceva în timp ce îşi aşteptau şansa - de cele mai multe ori, aşteptarea lor dura toată viaţa. Şoferul de taxi căruia îi spusese odată Florin Piersic că are talent de povestaş, să dea neapărat la institut; redactorul-şef de la TVR care terminase actorie cu mulţi ani în urmă, dar nu jucase niciodată, aştepta marele rol; tânăra care vindea cercei handmade în frig, în faţă la Teatrul Naţional visând momentul când va avea timp să îşi picteze tablourile şi să facă o expoziţie cu ele; vânzătoarea de la minimarket care uneori, în tura de noapte, cânta singură şi se imagina pe scenă.

Depresia s-a încheiat atunci când textul meu a câştigat concursul de dramaturgie de la Gala Star 2015, la Bacău. Marele premiu era să mi se pună în scenă spectacolul, dar nu m-am bazat pe asta, am vrut să-l fac eu, aşa cum îl visasem când l-am scris (şi bine am făcut, teatrul din Bacău nu şi-a respectat partea de înţelegere).

Am început să repet cu Anda la telefon, ore în şir. Sună stupid să povestesc cum am lucrat o mare parte din spectacol de la 350 de km distanţă, dar mi-am dat seama că nu era nevoie să privesc actriţa ca să îmi dau seama dacă e bine ce face sau nu. Dimpotrivă, parcă îmi era mai uşor să corectez, doar cu simţul auzului, momentele goale de conţinut, negândite suficient, neacoperite de o construcţie biografică. Am fost dictatorială şi nemiloasă: nu am lăsat-o pe Anda să îmi schimbe nicio virgulă, vocea personajului devenise mai puternică decât a mea.

Când Anda ştia deja textul, m-am întors la Bucureşti. Am locuit o săptămână, pe ascuns, la gazda Andei - ea stătea în chirie în casă cu proprietarii şi nu avea voie să primească vizite, aşa că am repetat o vreme în şoaptă, în mansarda în care nu încăpeau decât o măsuţă şi un pat. Eram ca în povestea lui Anne Frank, poate că asta dădea un plus de emoţie repetiţiilor. Acum mă gândesc că, pe de altă parte, era cumva, logic ca, după repetiţii numai cu voce să urmeze unele aproape numai cu imagine, ca să fie ciclul complet. Pe urmă am avut un noroc incredibil şi ne-am mutat la o prietenă, iar acolo am transformat una din camere în studio: am împins toată mobila la peretele cu fereastră, am eliberat complet un perete, am montat veioze pe post de reflectoare, am împrumutat un videoproiector. Cam pe atunci ne-am dat seama că, neavând bani de decor, va trebui să pun în practică tot ce am învăţat la facultatea de film şi să fac primul meu decor video. Visam să fac un decor care să interacţioneze cu actorul, un fel de videomapping, dar, până la urmă, m-am bucurat că am putut face pur şi simplu o oră de acompaniament vizual la povestea spusă de Anda şi că am făcut totul singură, fără experienţă, fără bani şi cu aparatură împrumutată.

Am început să cumpăr frenetic costume, pânze şi elemente de recuzită de la magazinele second hand, am tăiat, am cusut cu mâna mea, toate cele 10 costume din spectacol eu le-am făcut. Sună ridicol, dar totul a costat sub preţul a, să zicem, 100 de franzele. Pentru că, pe vremea aceea, nu aveam nimic, decât mult, mult timp. De altfel, repetiţiile la spectacol au durat un an întreg, un an în care am avut norocul să nu fie nevoie să ne luptăm decât cu noi însene. Cu noi şi între noi, evident: ne-am certat, ne-am împăcat, ne-a fost frică de noi, frică de monotonie, Anda mi-a rupt textul în bucăţi şi, deşi ea nu mai recunoaşte acum, l-a aruncat pe fereastră de la etajul 6, strigând că e o porcărie ş.a.m.d.

Într-o zi am invitat-o pe Monica Andronescu la noi acasă, în cămăruţa de 3 m x 4 m şi, printre mobile înşirate claie-peste grămadă, cu jaluzelele trase, i-am arătat un fel de repetiţie generală. Şi abia atunci am ştiut că e bine, că totul va fi bine.


luni, 5 iunie 2017

Casting TEATRUL DE FOC

Mă rog, casting nu înseamnă că veţi da o probă, unde recitaţi o poezie, spuneţi un monolog şi cântaţi ceva. Înseamnă doar că Teatrul de Foc îşi înnoieşte trupa, caută oameni pasionaţi de teatru, care vor să experimenteze, să caute, să se exprime. Casting înseamnă că ne adunăm la un loc şi lucrăm împreună. Nu neapărat vom construi spectacole (deşi se cam întâmplă şi asta), cât încercăm să înţelegem ce e cu teatrul ăsta şi de ce nu putem fără el.

Pentru mai multe informaţii, vă rog să citiţi regulile trupei, care au rămas cam aceleaşi de 4 ani, cu amendamentul că nu ne propunem deloc să jucăm gratuit, numai că scopul principal nu este să câştigăm bani şi nici măcar să dăm reprezentaţii, ci să experimentăm, să ne dezvoltăm prin şi pentru teatru. Şi că acum ne propunem să lucrăm mai mult pe text. A, nici orarul de la 10-14 nu e bătut în cuie deocamdată, dar frecvenţa repetiţiilor este.

Iată câteva linkuri cu activitatea noastră de până acum (de altfel, cam tot ce am făcut este bine documentat pe acest blog). Vă stau la dispoziţie pentru orice întrebări.

Crista Bilciu

Mioritice, spectacol în aer liber la Muzeul Curtea veche

Nostalgia 53, după Mircea Cărtărescu. Spectacol selectat în Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent

Pe jumătate cântec - spectacol selecţionat în Fest-FDR Timişoara 2017, Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent 2016, Festivalul Naţional de Teatru Independent (FNTi) 2016

joi, 25 mai 2017

Interviu cu Crista Bilciu şi fotografii din spectacolul "Pe jumătate cântec" pe Romanian Actors

Simion Buia a văzut spectacolul nostru din Fest-FDR 2017 şi a făcut nişte poze foarte reuşite, pe care le puteţi admira pe site-ul Romanian Actors, alături de un material în care povestesc cum am construit noi spectacolul. Iar dacă link-ul nu merge, puteţi, pur şi simplu, citi mai jos:
Crista Bilciu despre ”Pe jumătate cântec”

Crista Bilciu este regizor de teatru și scriitoare. S-a născut în 1978 la Târgu-Mureș și a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității ”Petru Maior” din Târgu-Mureș, Facultatea de Regie de Teatru din cadrul Universității de Artă Teatrală din același oraș și Facultatea de Regie de Film și TV a Universității Media din București. A făcut asistență de regie la cei mai mari regizori români: Alexander Hausvater, Silviu Purcărete, Bocsardi Laszlo, Andrei Șerban, Alexandru Dabija și a fost în echipa lui Robert Wilson la spectacolul ”Rinocerii”, realizat la Teatrul ”Marin Sorescu” din Craiova. A făcut câteva spectacole în teatrele din provincie și peste 30 de spectacole independente în București, printre care spectacole de poezie contemporană în colaborare cu Muzeul Național al Literaturii Române și spectacolul-instalație Nostalgia 53, după Mircea Cărtărescu, un spectacol de 5 ore, format din 13 mini-spectacole care se desfășoară în paralel, în buclă, într-o clădire pe trei nivele, cuprinzând 20 de actori și o formație live. A fondat compania Teatrul de Foc, o trupă de teatru-laborator care face teatru experimental.

”Pe jumătate cântec” este primul meu text dramatic, născut într-o perioadă de criză, după 10 ani de teatru independent care nu m-au dus nicăieri. Este un text despre ratare, pentru că întotdeauna m-a preocupat de ce se ratează oamenii, de ce își neglijează potențialul creator sau cel emoțional, de ce ajung să trăiască altfel decât își doresc și altfel decât au visat la vârsta aceea la care toate ușile par deschise.


Am scris textul în 2015 și am câștigat cu el concursul de dramaturgie de la Bacău și, cum teatrul organizator, Teatrul Bacovia, nu și-a onorat obligația de a-l pune în scenă (lucru, de altfel, deloc surprinzător în peisajul teatral românesc), anul următor m-am hotărât să mi-l produc singură. Am scris textul pentru cea mai bună prietenă a mea, Anda Saltelechi, actriță la Teatrul Odeon. Am repetat acasă, în living, împingând toată mobila la peretele cu fereastră, cu costume cumpărate de la second hand și modificate de mine, cu decorul format din videoproiecții făcute tot de mine, pentru că nu aveam destui bani să îmi pun în aplicare decorul original, care ar fi trebuit să fie o canapea-telefon uriașă, multifuncțională, care devenea când mașină, când dulap cu sertare din care apăreau obiectele de recuzită etc., pentru că spectacolul spunea povestea unei femei aflate la un moment de răscruce, o femeie care își recapitula (sau, mai degrabă, retrăia) viața, în timp ce aștepta un telefon care putea însemna viață sau moarte.
 Am scris textul plină de îndoieli, nefiind sigură care este combinația perfectă de poveste personală, poveste ”furată” de la prieteni, construită în urma a numeroase documentări și ficțiune. Cehov spunea în scrisorile către fratele său că nu poți scrie decât ceva ce ai trăit, dar am înțeles scriind că nu era vorba neapărat despre o biografie cotidiană, cât despre ceea ce ai trăit emoțional. Scrierea propriu-zisă nu a fost ceva dificil, pentru că scriu poezie de la 4 ani, iar poezia și monodramele au în comun atât o sinceritate uneori insuportabilă, cât și vocea interioară foarte puternică a personajului principal. Lucrurile se schimbă radical atunci când intervin și alte personaje și apare dialogul. Până acum nu am reușit să scriu dialoguri care să mă mulțumească.
Punerea în scenă a textului a fost, de asemenea, o provocare. N-am mai făcut niciodată un one-woman show și, de fapt, acesta era un gen cu care nu mă simțeam în largul meu nici ca spectator. De câte ori te duci la un spectacol cu un singur actor, te temi că va interveni, la un moment dat, plictiseala, mai ales într-o producție independentă, cu buget aproape zero, unde nu te mai salvează nici eventualele schimbări de decor. Acesta este și motivul pentru care am ales să spun nu o poveste, ci zece povești: Francesca la zece vârste diferite, fiecare cu dramele sau bucuriile și cu universul ei. Așa, însă, a apărut un alt pericol: devenea extrem de dificil pentru o singură actriță să poată juca toate vârstele personajului, de la 5 până la 33 de ani. De fapt, atunci când textul era încă în stadiul de lectură, au existat voci dintre oamenii de teatru cu experiență care au susținut că o singură actriță nu poate duce spectacolul acesta sau, în orice caz, nu așa cum îl gândisem eu, adică trăind fiecare vârstă, poate doar povestind despre ele la trecut. Marele meu noroc a fost Anda Saltelechi, una dintre cele mai bune actrițe pe care le cunosc și cu care lucrez deja de peste 15 ani, având totală încredere profesională în ea. Presupun că și ea are aceeași încredere în mine și de aceea ne ies proiectele. Căutăm împreună, experimentăm, creștem împreună. Multă vreme nici nu ne-au interesat spectatorii, doar am vrut să înțelegem ce e teatrul ca mod de viață. Acum, însă, ne interesează și întâlnirea cu publicul, cu lumea. Cred că suntem, în sfârșit, pregătite.
Munca la proiect a durat aproape un an și au fost multe lucruri pe care poate nu le-aș face acum la fel. De exemplu, am ținut cu dinții de fiecare cuvânt, m-am luptat cu Anda pentru fiecare virgulă, probabil de la poezie mi se trage. Mi se părea că textul are o melodie și un ritm al lui așa, ca text. În mod normal, mi-ar veni să strâng de gât un dramaturg care nu mă lasă să mă folosesc liber de textul lui, nu pentru că textul este un pretext, ci pentru că textul, ca să devină viu pe scenă, trebuie să fie puțin și al regizorului și puțin și al actorului. Mai ales al actorului. Săraca Anda simțea nevoia să reformuleze anumite lucruri, venea cu sinonime, îmi unea două propoziții mai scurte într-o frază, dar eu n-am lăsat de la mine un milimetru, deși, pe vremea aceea, chiar dl. Purcărete îmi spunea că nu e bine ce fac. Nu m-am putut abține. Sunt curioasă ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi lăsat-o…
Altfel, relația regizor-actriță a fost o luptă permanentă. O luptă reală, cu obiecte de recuzită trântite pe scenă și cu textul meu, mototolit și sfâșiat în bucăți, plutind de la etajul șase, împrăștiindu-se pe trotuarul șoselei Pantelimon. De fapt, nu știu dacă îmi place să lucrez cu actori care nu vor să lupte deloc cu mine. Din lupta asta se nasc toate ideile bune și spectacolul se creează singur, din energia întâlnirii.

Anda este extraordinară și mă surprinde de fiecare dată. Când intră publicul în sală, parcă devine posedată și simt că poate muta din loc și munții. Mă uit la ea din cabina tehnică (eu sunt și omul de la sunet, cel de la lumini și cel de la videoproiecții) și mi se pare incredibil. Mi se pare incredibil ca un personaj inventat în totalitate de mine să trăiască independent de mine, în fața mea. După spectacolul de la Timișoara, din cadrul FDR-Fest 2017, un domn de la tehnic a venit la mine și m-a întrebat ce s-a întâmplat cu Francesca, dacă a supraviețuit. Mi s-a părut cel mai frumos compliment.

Deocamdată spectacolul nostru se joacă numai în festivaluri: am jucat la Bucharest Fringe, la Festivalul Național de Teatru Independent (FNTi), la Festivalul Dramaturgiei Românești din Timișoara și sper să mai prindem câteva. Nu jucăm în altă parte pentru că am rămâne datoare: chiriile spațiilor independente sunt imense și noi nu avem nici actor-vedetă, nici regizor-vedetă, nici dramaturg-vedetă. Încercăm să negociem cu un teatru de stat să ne adopte, pentru ca spectacolul nostru să fie văzut.

Nu știu dacă vreau neapărat să mai scriu multe texte, dramaturgia îmi ia ceva din plăcerea regiei, din plăcerea de a căuta și descoperi un text și o poveste. În plus, atunci când cuvintele sunt ale mele, nu sunt niciodată sigură că mă pot detașa de ele ca să simt lungimile, ritmul, nu știu dacă voi avea curajul să tai. În mod paradoxal, cred că sunt un regizor mai bun pe textele altora.
Mi-ar plăcea să îmi văd textul pus în scenă și de alt regizor, jucat de altă actriță. Am fost suficient de dictatorială când l-am făcut eu, așa că nu mi-aș mai face griji de felul în care s-ar transforma cuvintele sau povestea în mâinile altcuiva. Dimpotrivă, aș vrea să cunosc altă Francesca, total diferită de a noastră, a mea și a Andei.

miercuri, 24 mai 2017

Interviu Crista Bilciu despre "Pe jumătate cântec" în Fest-FDR, pe Matricea.ro

Mihaela Gîdei mi-a luat interviu pentru Matricea.ro. Citiţi-l la sursă, adică AICI, iar în cazul în care linkul nu merge, eu redau interviul mai jos (aşa fac mereu, pentru că unele articole se pierd în timp).

Regizorul Crista Bilciu: „Printre oameni, avem tot felul de măști. În artă, nu poți să nu fii sincer”

24 mai 2017

Cred că este cel mai prietenos om pe care l-am cunoscut. Regizorul Crista Bilciu emană căldură și vorbește oricând, cu plăcere, despre teatru și despre frumosul pe care-l aduce această artă. Matricea Românească a luat parte recent la Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești (desfășurat în perioada 14-25 mai și organizat de Teatrul Național din Timișoara), unde Crista a participat cu piesa de teatru Pe jumătate cântec, pe care a scris-o și a regizat-o.

Titlul nici că nu putea fi ales mai bine, pentru că viața personajului principal, Francesca, prezentată în diferite tablouri ale vieții sale (de la 5 la 33 de ani), s-a derulat în fața ochilor spectatorilor precum o compoziție muzicală. Pe jumătate cântec redă povestea emoționantă a Francescăi (Anda Saltelechi), o fată cu un suflet curat, ce ne oferă o lecție despre ratare și despre lipsa curajului în a-ți urma visele. După spectacol, regizoarea a vorbit pentru Matricea Românească despre cum i-a venit ideea piesei, care au fost greutățile întâmpinate, dar și despre rolul artei în viețile noastre, așa cum îl înțelege ea.

Matricea Românească: Care este povestea spectacolului tău, Pe jumătate cântec?

Crista Bilciu: Totul a început într-o perioadă de-a mea de criză când, după mult teatru independent și după multe bătăi la uși care nu s-au deschis, am fost foarte dezamăgită. Astfel, pentru prima oară în viața mea am zis că renunț la teatru și mă mut acasă, la Târgu Mureș, după 10 ani de locuit în București. Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu. Am zis că o să scriu un text pentru actrița Anda Saltelechi, care rămăsese în București, fiind angajată la Teatrul Odeon – dar juca roluri mici. Am vrut să scriu un text pentru ea, deși nici măcar ea nu credea că o să-l scriu, pentru că nu mai scrisesem teatru. Am pornit de la niște experiențe ale mele, dar în text este puțin din mine. Ce este din mine este frica de ratare.

Actrița Anda Saltelechi, minunată în rolul principal Foto: arhiva personală

Am luat mici povești de-ale mele pe care le-am transformat. În perioada aceea, citeam și scrisorile lui Cehov, și el spunea că nu poți să scrii decât ceea ce ai trăit. Deci eram în dilemă. Apoi mi-am dat seama că nu era vorba chiar despre viața mea, ci și despre povești ale unor oameni din jurul meu, care m-au „atins” – nu neapărat viața biografică, ci cea emoțională. A fost foarte interesant pentru mine să scriu textul acesta, pentru că m-am luptat cu gândul: „Cât la sută trebuie să fiu eu, cât la sută să nu fie povestea mea, ca să mă pot detașa de ea, ca să o pot scrie?”.

Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu

O parte avem biografia mea, o parte conține povești ale unor prieteni, dar am și o parte de muncă de cercetare. Când am descris nașterea, de exemplu – nici eu, nici Anda nu am născut -, m-am simțit ca o impostoare. Și acum mă simt așa, atunci când văd spectacolul și mă întreb: „Oare lumea o să se prindă că nu știu despre ce vorbesc acolo?”. Dar am vorbit cu multe femei care au avut această experiență. Mai vin la mine femei, după spectacol, și spun: „Vai, ce bine ai descris! Cum ai știut?”. Eu mă bucur. Și la povestea cu cancerul m-am documentat. De fapt, am pornit de la povestea surorii mele, care a avut cancer acum doi ani, și s-a vindecat, e în regulă acum. Doar că m-a afectat foarte mult pe mine. Eram la Craiova, făceam parte din proiectul regizorului Bob Wilson, „Rinocerii”. Era o nebunie acolo, și între timp, sora mea plângea la telefon și spunea că moare. Avea 35 de ani atunci, și un copil de doi ani. Am plecat de la ideea cuiva care stă în fața unei posibile morți și își retrăiește viața.

În spatele poveștii spectacolului Cristei se află multă muncă de cercetare

Anda Saltelechi, actrița din rolul Francescăi, este una dintre cele mai talentate tinere actrițe pe care le cunosc și mă simt foarte norocoasă că am descoperit-o, ba chiar „smuls-o” dintr-un destin de profesoară de română de undeva din Sângeorgiu de Pădure (județul Mureș, n.r.). Lucrăm împreună de 15 ani și, practic, am crescut și ne-am format împreună. Avem foarte multă încredere una în cealaltă și experiențele comune, pe scenă sau din sală, ca spectatori, ne-au făcut să avem aceleași gusturi teatrale, dar asta nu înseamnă că nu ne-am luptat atunci când am creat-o pe Francesca.
Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice și simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare
La un moment dat, știu că mi-a rupt textul în bucăți și l-a aruncat pe fereastră, strigându-mi că e o porcărie. Eu cred mult în confruntarea dintre actor și regizor, nu îmi plac actorii comozi, care se supun și nu vor să fie parteneri egali în creație. Am lucrat la spectacol un an de zile și acum, când mă uit la filmările primelor repetiții, nu-mi vine să cred. Acum Francesca există și este altcineva, nici eu, nici Anda. Nu știu de unde a apărut, pe nesimțite, din căutările noastre, dintr-o dată a început să aibă o voce și o înfățișare și un fel de a fi și noi, actriță și regizor, nu am mai avut decât să ne supunem. Îmi place să spun povești.

Matricea Românească: Cât de implicat în piesă trebuie să fie regizorul? Sau ar trebui, mai degrabă, să fie detașat?

Crista Bilciu: Mi-a fost teamă să regizez textul acesta pentru că, scriind eu textul, nu simțeam lungimile, ritmul și nu puteam să tai din text. Până la urmă, am tăiat. Mi-era teamă că n-o să simt când trebuie să tai. La Shakespeare, la Cehov, nu am nicio treabă, tai fără grijă. Eu am scris poezie înainte, nu am mai scris dramaturgie. Scriind poezie, eram îndrăgostită de cuvinte și când scriu, simt că textul atinge forma ideală, de aceea nu mai poți schimba niciun cuvânt. De aceea m-am „luptat” cu actrița, pentru că ea voia să schimbe ordinea cuvintelor, să dea sinonime sau să lege două propoziții ca să le transforme în frază. Eu explicam: „Nu, nu! Uite, ritmul vine așa!”.

Toți spectatorii prezenți la Teatrul Național Timișoara au îndrăgit-o pe Francesca

Nu știu știu dacă a fost bine, dar am tăiat din text până la urmă: un moment în care Francesca avea primul ei contact cu moartea – murea câinele lui Borzi (prietenă din copilărie a personajului principal, n.r.), călcat de o mașină. Prima experiență a morții mi s-a părut interesantă, pentru că mereu ne marchează. Am mai tăiat momentul în care ea afla cum fac oamenii sex: în clasa I, îi spunea premianta clasei cum se fac copiii. Am tăiat și discursul cu cancerul, pentru că finalul era prea lung și mi se părea prea didactic.

Matricea Românească: Ce lecție ne oferă Francesca?

Crista Bilciu: Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice, dar simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare, dar am ajuns la un punct în care simțeam că ea nu poate fi o învingătoare. Am vorbit cu o prietenă psiholog pe care am întrebat-o despre Francesca, pentru că personajul devenise deja un om real: „Fata asta – era deja ca și fiica mea – crezi că poate să ajungă o femeie puternică și învingătoare?” Am fost foarte dezamăgită când psihologul a spus că nu crede.

Matricea Românească: Un personaj devine real atunci când te atașezi de el.

Crista Bilciu: Da. Până la un punct, am construit-o, și apoi „m-a condus” ea, și am simțit că nu pot s-o duc în altă parte, pentru că deja are destinul ei. A fost foarte interesant. Nu mi s-a mai întâmplat până acum.
Matricea Românească: Am văzut că sinceritatea este calitatea Francescăi. Oamenii mai sunt sinceri astăzi?
Crista Bilciu: Mie mi s-a părut că, în loc ca ea să fie o învingătoare, forța a fost aceea care a făcut-o să reziste. Și n-aș fi vrut asta, ci să fie un personaj activ, să lupte.

Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc în ei ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști

Matricea Românească: Am văzut că ea a trecut peste toate greutățile.

Crista Bilciu: Nu mi-a plăcut că, în loc să facă ceva, ei i se întâmplau lucruri. Foarte bine că rămânea în picioare, în urma lor, și că era puternică în sensul acesta. Dar nu mi se părea că ea este cea care își conduce viața. Referitor la sinceritate, eu nu văd cum ai putea să exiști fără să fii sincer și cu tine, și în artă, și în lume. Printre oameni, avem tot felul de măști, dar în artă nu ai cum să nu fii sincer. Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc, grație lui, ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști.

Matricea Românească: Teatrul poate îndruma firul vieții unui spectator?

Crista Bilciu: Sigur că da, asta ni se întâmplă și când aflăm ceva despre destinul unei persoane reale, nu neapărat una fictivă, precum Francesca. Întotdeauna te gândești: „Alții au trecut prin asta și au mers mai departe, deci pot și eu să trec prin asta”. Eu cred că un spectacol de teatru, dacă este bun, trăiește în tine după ce ieși din sală. Mi s-a părut extraordinar că a venit la mine unul dintre tehnicienii de la teatru și m-a întrebat: „A scăpat Francesca?”.

Matricea Românească: Teatrul de astăzi cuprinde altfel de lecții de viață, spre deosebire de teatrul de altădată?


Crista Bilciu: Nu cred. Rolul artei a fost dintotdeauna același, să ne păstreze umani. E ca un seif unde depui ce ai mai valoros ca om și ceva universal, la care toată lumea are acces. Cred că dintotdeauna acesta a fost rostul teatrului, al picturii, al muzicii, al poeziei, al literaturii. E ca și cum ți-ai conserva sufletul, ca să nu se piardă.

vineri, 5 mai 2017

Despre "Pe jumătate cântec" în Luceafărul

Dana Pocea a scris o cronică în numărul din aprilie 2017 al revistei Luceafărul. Iată articolul:


În ultimii ani, teatrul independent a câştigat şi continuă să câştige teren. Apar de la o zi la alta din ce în ce mai multe locații convertite în spații de joc, dar și spectacole cu priorităţi artistice reale. Regizorii și actorii ce le produc sunt de obicei tineri. Unii preferă să abordeze „subiecte calde”, mizând pe teatrul documentar (social), având drept sursă realități de ultimă oră, alţii aleg în schimb texte, adesea „textulețe”, cu personaje puține și fără pretenții de montări costisitoare. Alteori, se întâmplă ca regizorul să fie el însuși scriitor, confirmat ca atare de alte genuri literare. Crista Bilciu este unul din aceste cazuri rare. În 2011, volumul de poezii Poema desnuda e distins la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor cu Premiul I și tipărit de Editura Cartea Româ - nească. Poemul său epopeic atestă un spirit de frondă, o imaginație nestrunită. Discursul poetic e teatral, structurat pe traseul a treisprezece capitole, într-o succesiune de tablouri de amplu spectacol. În confesiunea lirică întâlnim tensiunea și gradația unui veritabil monolog, precum și paranteze cu indicații și precizări specifice unei piese: „fetița se juca într-un colț cu cartea de telefoane”, „un banal pod peste Pocloș” etc. De altfel, în două scurte prezentări de pe coperta a IV-a, Al. Cistelecan și Horia Gârbea semnalează prezența suprarealismului „de tramă, de epos” și, respectiv, „naturalețea versurilor”, una și aceeași cu ceea ce se înțelege prin „naturalețea” replicilor. Observații care anticipează parcă trecerea poetei de la poezie la dramaturgie. Într-adevăr, tot grație unui premiu, obținut în 2015 la un concurs de gen la Bacău, descoperim și vocația de dramaturg a Cristei Bilciu. Pe jumătate cântec (Zece tablouri cu Francesca) e o scriere profesionistă, cu o evidentă pecete originală, pe care autoarea o regizează în premieră la Teatrul de Foc, iar apoi o transmută, împreună cu același risc de a nu fi jucată, la Teatrul de Artă. Apreciabil e că își regândește și rescrie textul într-un limbaj scenic percutant, îl transcende într-o logică spectacologică, experimentează so - luții teatrale de efect, pe cât de limpezi pe atât de rafinate, fără să se ascundă în spatele minimalismului conjunctural al celor lipsiți de talent și creativitate. 

Pe jumătate cântec pornește din mat - ca biograficului în accepțiunea pe care i-o atribuie Gabriela Melinescu în Jurnal suedez (vol. V): „Fantezia e biografică şi ea se naşte din realitate”. De aceea, atunci când vrei să cunoşti un scriitor, trebuie să-i citeşti opera, şi nu autobiografia. Personajul feminin al Cristei Bilciu are amprente biografice clare. Se află într-un moment terminus al existenței, cu pendulări permanente în zona căutării de sine, tentat obsesiv să-și ana li - zeze și identifice erorile, aşteptându-și fri - sonat rezultatul biopsiei. Francesca, acesta fiindu-i numele, provine dintr-o familie modestă, împovărată de griji cotidiene. În copilărie și adolescență, în afară de a fi fost expusă deseori la pedepse, nu i se acordă prea multă atenție. Termină o facultate cu profil economic, deși îşi doreşte altceva, şi anume să cânte. Face chiar câteva încercări pentru a-și împlini idealul, dar sfârşeşte lamentabil într-un bar ca amantă cântăreaţă. După ratarea primei experiențe amoroase și a carierei muzicale, privindu-și eșecul cu amărăciune, dar și cu distanțare ironică, se întoarce în provincie, în oraşul natal, unde se căsătoreşte cu un IT-ist și devine mamă. Treptat, începe însă să acuze o dizarmonie interioară ce depășește limitele unei crize accidentale, conștientizând că duce o viaţă dublă, că e „o criminală în serie”, încât sentimentul de inadaptare se acutizează și grăbește divorțul. 

Practic, cele zece tablouri ale monodramei sunt un flashback, o derulare în sens invers a etapelor vieţii tinerei de treizeci şi trei de ani. Analogie, oare, voită cu vârsta lui Iisus? Oricum, important e că Anda Saltelechi, actriţa fetiş a regizoarei, „jonglează” cu dezinvoltură, sensibil, nuanțat, cu „vârs - tele” Francescăi. Apelând la diverse obiecte vestimentare şi accesorii, interpreta portre - tizează diferențiat un personaj complex, emoţionant, tulburător în numeroase sec - vențe. În finalul reprezentaţiei, Crista Bilciu, în ambele sale ipostaze, împreună cu Anda Saltelechi oferă o mostră apoteotică de relație aproape siamezică între ele. Putem vorbi aici de ceea ce George Banu, exemplificând cu personajele lui Beckett ori cu modul în care Claude Regy o constrângea pe Isabelle Huppert să-și abordeze rolul din oratoriul Ioana pe rug, consideră că repre - zintă o frontalitate „monologată”. Adică o comunicare cu o încărcătură de o intensitate extremă, necondiționată de nimic complementar, gestică, mimică, mișcare etc., obligă spectatorul să încaseze, ca pe un pumn fatal în box, violenţa suferinţei umane în starea ei „desnudată”. În cele treizeci şi trei de sicrie sunt cadavrele visurilor şi iluziilor unei femei prematur epuizate, amendându-și cu o ultimă picătură de energie angoasele și continua degradare a forţelor vitale. Crista Bilciu nu simte nevoia să puncteze totuși un deznodământ tranșant, ci îl lasă sub semnul incertitudinii, nu pune capăt vieţii eroinei, însă nu exclude nici imprevizibilul. O ambiguitate al cărei revers țintește spre un plus de dramatism și enigmatic. M-am bucurat să constat că Pe jumătate cântec, spectacol peste care s-a trecut nedrept de ușor, figurează între cele selecționate să participe în mai a.c. la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Timișoara. 

vineri, 31 martie 2017

PE JUMĂTATE CÂNTEC selecţionat la FDR Fest Timişoara 2017

Într-o perioadă destul de tulbure, după ce am căutat soluţii să jucăm fără să ne amanetăm jumătate de suflet ca să putem plăti chiria sălilor de spectacol şi după ce părea că teatrul independent e pur şi simplu un demers absurd fără sorţi de izbândă, am primit mailul acesta. Prima noastră participare într-un festival prestigios "de stat", adică neindependent. Prima dovadă clară că facem bine ceea ce facem şi că s-ar putea, până la urmă, să răzbim.