Feedback POEZISELE din 9 aprilie 2014

Sandra Șimon

Îmi amintesc momentul în care ne-am adunat câţiva actori şi un regizor la Muzeul Literaturii pentru a încerca să ne urmăm visul,să muncim împreună pentru a înţelege cum să facem mai bine această meserie, pentru a ne antrena şi studia mai profund ce înseamnă teatrul.Am ales nişte poezii contemporane şi am început să lucrăm având ca bază aceste texte. Am făcut improvizaţii,am găsit sensuri şi metafore şi am început să le transformăm în mişcări.Bineînteles că la început am avut un blocaj şi tot ce făceam ni se părea prost dar mai apoi,cu mult antrenament, am reuşit să scoatem un spectacol care iată,încă se mai joacă,un spectacol extraordinar în care se poate regăsi oricine. Poezii de forţă,poezii sensibile,unele pătrunzătoare,altele haioase dar totul construit cu suflet şi cu multă implicare.Ne-am apropiat atât de mult repetând la acest spectacol (şi nu numai pentru că au mai urmat  “Ieudul fără ieşire” şi “Blasfem”),încât ne-am tranformat într-o familie,având aceleaşi “tabieturi” zilnice în ceea ce priveste teatrul şi antrenamentele. Uneori stăteam de la 10 dimineaţa pâna la 8 seara pentru că ne plăcea şi ne interesa să descoperim.Revenind la “Poezisele”,vreau să spun că este un spectacol muncit dar nu din disperarea de a demonstra ceva ci din dorinţa de a descoperi întotdeauna ceva nou.Această dorintă şi “dependenţă” ne-a ţinut împreună.Cred că este un spectacol care nu poate să iasă prost deoarece suntem atât de legaţi,conectaţi şi din tot ce se joacă acum în repertoriul Teatrului de Foc,este singurul spectacol asumat,îndrăgit şi jucat cu toată seriozitatea pe care poţi să o scoţi de la un grup de actori. E drept,suntem doar 3 actori dar se simte acea dorinţă educată,voiţă,fără de care nu poţi să dormi noaptea.Ultima reprezentaţie a ieşit foarte bine.Noi sesizăm mici greseli pe care ni le reproşăm,mai mult sau mai puţin,dar s-a simţit o emoţie care pornea de la noi,mergea în public şi se întorcea înapoi. Deşi spectatorii au fost puţini,este un spectacol care se poate juca chiar şi pentru o singură persoană. Cred că teatrul şi poezia se îmbină atât de bine,te fac să înţelegi mai uşor o poezie contemporană (pe care nu multă lume o citeşte în ziua de azi din păcate) iar ca actor,pe mine personal,m-a ajutat să mă dezvolt atât intelectual cât şi  ca actor.Dacă împleteşti o şuviţă albă de păr,una neagră şi alta gri,s-ar putea să iasă ceva foarte frumos.Aşa este şi cu teatrul,poezia şi actorul.

Cristian Rus

Și încă o dată scriu cu mare plăcere despre ”Poezisele”.  Un spectacol de teatru- poezie, un exercițiu teatral bazat pe texte din poezia contemporană românească. Recunosc că până la ”Poezisele” eu  nu degustam cu mare plăcere poezia contemporană. Nu  îi înțelegeam mecanismul modern de a exprima sentimentele. Defapt era un blocaj pe care mi l-am pus atunci când mi-am pregătit repertoriul pentru admiterea la facultate, și am citit poezie  o vara întreagă. Eram supra-saturat. Deci pot spune că mi s-a redeschis gustul pentru poezie. Am observat că odată ce intri în universul poeziei unui autor, începi fără să îți dai seama să îl cunoși.  Să îl înțelegi și să empatizezi cu problemele lui, cu bucuriile și decepțiile sale. Și mai fascinant a fost atunci când însăți autorul a fost prezent și și-a manifestat  bucuria făță de munca noastră, lucru mai rar întâlnit în teatru, deoarece majoritatea dramaturgilor mari sunt demult în neființă, și nu poți afla reacția lui pe viu.
Teatrul și poezia se leagă frumos, pentru că poezia îți oferă libertea de a improviza nefiind un fir epic cap-coadă, sau personaje arhicunoscute. E o zonă nouă unde poți căuta și descoperi mijloace faine de expresie. Este adevărat că o zonă neexplorată îți creează limite, te blochează și este cu mult mai dificil să reușești  să ajungi la un rezultat de care să fi mândru, și care până la urmă să placă publicului. Îmi amintesc faptul că la început noi nici nu îndrăzneam să spunem că ”Poezisele” este un spectacol, îl numeam experiment sau exercițiu teatral. Îndemnați de public, care era foarte încântat, am decis că da, cu adevărat avam un spectacol de teatru-poezie. Și totuși lumea se ferește de genul acesta de spectacole,există o idee preconcepută cum că actorii recită poeziile într-un mod patetic.
Teatrul reușește să facă poezia să existe fizic, să respire prin intermediul actorilor, să producă imagini și sentimente mult mai puternice. Deși mulți spun că poezia este ceva intim, până la urmă eu zic că e interesant să vezi cum un grup de artisti interpretează din punctul lor de vedere o poezie pe care tu ca spectator ți-o imaginai într-un fel diferit.

Alina Cimpoeru (aici spectator)

Teatrul și poezia, două arte care se pot îmbina frumos. Am revăzut în seara asta Poezisele și am fost impresionată de munca din spatele spectacolului, efort ce se vede cu ochiul liber, doar urmărind rezultatul. Poezisele ar trebui văzut de toată lumea, e chiar păcat că în seara asta au fost așa puțini spectatori. Îmi dau seama că teatrul făcut pe texte de poezie, e un gen pentru puțini. Dacă pornești cu așteptări greșite, dacă te chinui să înțelegi povestea – și nu poveștile sau mai bine, doar curgerea cuvintelor – te poți trezi că n-ai înțeles mare lucru, că e derutant. Mi-au plăcut  colegii mei, sper că înțeleg și ei ce magie creează. Cred că, totuși, noi nu putem fi conștienți de felul în care suntem văzuți, atunci când jucăm. Pentru că mai văzusem spectacolul cu mult timp în urmă, pe când nu eram în aceeași trupă cu ei, am putut urmări în detaliu. Am văzut diferențe mari, schimbări pe de-o parte, pe de altă parte nu-mi aminteam tot. Unele momente au venit ca o surpriză. Se vede că s-a jucat de multe ori, e mult mai așezat, actorii comunică excelent. Pe lângă faptul că au mers toate foarte bine: text, relații, recuzită – actorii au reușit să transmită foarte multă emoție.

Cred că e foarte dificil de făcut bine un spectacol cu poezii. Spun cu convingere că Poezisele este din acest punct de vedere o reușită. Se vede că s-a lucrat foarte mult la realizarea lui. Fără să fiu un fan înfocat al genului, nici măcar al acestui spectacol, căci unele scene mi-au displăcut total, recunosc: în seara asta am căpătat convingerea că teatrul poezie este artă sau cel puțin poate fi, așa cum e firesc să fie.  

(Deoarece ar fi ieșit o postare prea lungă, am pus feedback-ul Andei aici)
Eu (Crista) nu am fost la spectacol, sunt în continuare la Sibiu...