Crista Bilciu - De ce îmi chinuiesc actorii cu eseuri

Făceam deja teatru independent de câțiva ani buni (vreo 7), când am realizat că ”Spațiul gol” al lui Peter Brook e mai mult decât o carte pe care am citit-o pentru examenele teoretice din facultate sau pentru cultura mea teatrală. Am descoperit acolo fragmente despre Grotowski și laboratorul lui care îmi vorbeau concret despre situația în care mă găseam cu echipa mea de actori sau despre probleme pe care le depășisem deja și m-am bucurat să văd că ele erau firești - sau, în orice caz, se întâmplaseră și la case mai mari. Și am avut atunci revelația răvășitoare - și absolut naivă prin simplitatea ei: cărțile de teorie teatrală nu sunt de-un fel cu cele de beletristică. În facultate le citisem pentru că așa trebuia, am înțeles prea puțin din ele pentru că nu aveam experiență teatrală și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că ele puteau deveni instrumente de lucru. M-am simțit vinovată că am trecut prin școală ca gâsca prin apă și am acuzat școala că m-a educat de mântuială.

Am stat apoi de vorbă cu actorii mei și mi-am dat seama că situația lor era și mai ingrată: unii învârteau în gol, la fel ca și mine, câteva nume (Grotowski, Eugenio Barba) sau niște termeni teatrali vagi (”teatru sărac”, ”teatru mort”) și puteau să rezume foarte nesigur, într-o frază, metoda lui Stanislavski - majoritatea însă evitau să-și pună astfel de probleme și chiar susțineau zgomotos că actorul trebuie să aibă talent, să joace - el e om de acțiune, atât. Că cititul teoriei teatrale e ceva rezervat probabil criticilor.

În 2012, după ce lucrasem aproape o stagiune întreagă cu dl. Purcărete la Craiova și Sibiu și m-am întors, plină de entuziasm, la București, gata să aplic ce am învățat și să experimentez pe cont propriu, am pornit la Muzeul Literaturii din București proiectul acesta, pe care îl alintam ”atelier de potcovit suflete”, dar care a primit mai apoi mult mai seriosul nume ”Teatrul de Foc”. Un laborator (am căutat noi alt termen, ca să nu-l copiem pe Grotowski, dar mai potrivit nu există) deschis tuturor oamenilor de teatru (sau viitorilor oameni de teatru), un ”salon al refuzaților”, al celor care nu se tem să recunoască cât de puțin știu și care vor, zilnic, să învețe, să experimenteze, să-și conștientizeze limitele și să și le depășească. Am pus la punct un program de antrenamente fizice, vocale, de lecturi și dezbateri teoretice și de vizionare de spectacole - iar în primele luni am făcut cu entuziasm tot ce ne propusesem. Aveam în minte o frază a lui dom' profesor Cătălin Naum, frază care pe mine ca regizor, când o auzisem, mă enervase: ”Eu nu fac spectacole, eu fac actori!” - acum, brusc, o înțelegeam și cam acesta era rostul laboratorului pe care mi-l doream. Noi, la Teatrul de Foc,  nu aveam pe nimeni care să ne ”facă” oameni de teatru, rămânea ca fiecare să lupte singur cu limitele lui, cu lenea, cu orgoliul, cu foamea și plata chiriei - să treacă peste toate piedicile zilnic, pentru a putea căuta sincer rostul teatrului, rostul său în teatru - sau rostul său punct.

După o vreme, însă, ne-a cam luat valul și, cu toate că antrenamentele fizice și vocale le-am păstrat cu sfințenie, studiul teoretic și chiar și cel care presupunea dezvoltarea culturii noastre teatrale (vizionarea de spectacole) au căzut într-un con de umbră. Deși nu jucam pe bani, dorința de ieși la public, de a demonstra comunității teatrale că existăm și că merităm să ne accepte, ne-au făcut să mărim orele de practică (repetiții), limitate oricum prin lipsa sălilor de lucru și de faptul că, totuși, aveam nevoie să facem - fiecare individual - și alte activități (mai degrabă neteatrale: traduceri, petreceri pentru copii etc.) pentru a putea subzista. În locul unei oaze de libertate, de căutare tihnită, ne-am pomenit transformați într-o mică uzină, la fel ca și teatrele de stat de care ne ascunseserăm: e drept, noi nu făceam spectacole comerciale și nici nu jucam pe bani, numai că nici nu mai aveam timp de citit teorie, de văzut înregistrări, de discutat pe marginea lor. Nu prea mai aveam timp nici să trăim. Eu am început să mă simt vinovată că actorii ăștia faini ai mei se dedică trup și suflet meseriei și, cu toate astea, trebuie să își mai ia un loc de muncă pentru a putea continua să facă, gratis, meseria pe care o iubesc... Am vrut să le fac spectacole care să îi pună în valoare, să fie văzuți, să aibă cu ce merge la un director de teatru ”de stat”, să se poată angaja acolo ”la uzină”, pentru un salariu fix și să poată apoi fi liberi, în laboratorul nostru. Ăsta era planul, atât m-a dus pe mine capul.

Numai că, tocmai din cauza disperării de a face, s-a pierdut ideea de laborator... Ideea de a face teatru numai pentru a demonstra că poți să-l faci, că valorezi ceva deși posturile sunt blocate și sistemul te refuză - ideea asta e la fel de greșită ca a face teatru pentru bani și faimă.Și aici ajung la tema compunerii mele de astăzi:

Acum, când am plecat din nou cu dl. Purcărete la Sibiu pentru două luni, echipa de la Teatrul de Foc s-a supărat zgomotos pe mine: cine să le mai facă acum spectacole, cine să îi facă vedete, cum să rămână ei fără regizor și să CAUTE fiecare individual, să se dezvolte, să împărtă cu ceilalți experiența lor - cum să facă, adică, tocmai ceea ce adunaseră aici să facă. Pentru că erau înspăimântați, demoralizați și începuseră să se dezbine, le-am dat în fiecare seară câte o temă de meditație, concretizată cu un eseu de 10-15 rânduri, toate referitoare la relația lor cu teatrul (lista cu temele o puteți găsi aici, updatată zilnic).

Rostul temelor e următorul:
a) îi ajută să-și dezvolte gândirea teatrală, să se formeze ca oameni de teatru
b) îi ajută să rămână vii, să-și creeze obiceiul de a regândi totul ZILNIC, să se smulgă din caruselul social care ne face pe toți, mai devreme sau mai târziu, să trăim în virtutea inerției
c) îi ajută să se exprime, pentru că e important, ca artist, să îți faci vocea auzită - asta dacă nu vrei să gândească și să decidă alții în locul tău. Câștig concret: să nu o ia la fugă atunci când se apropie de ei un jurnalist cu un reportofon sau o cameră de filmat
d) mă ajută pe mine să îi cunosc și să înțeleg cum pot să îi ajut
e) și mai pragmatic: mă ajută pe mine să alimentez blogul nostru cu materiale, pentru că e important să se știe că existăm și primim mereu oameni de teatru cu aceleași idealuri ca ale noastre

Din păcate, planul meu cu eseurile nu este unul de succes, fiecare membru din cei 10 pe care îi am respectându-l cu mai multă sau mai puțină convingere... Eu am acum în Teatrul de Foc oameni care cred că au venit la o uzină. Care se supără că regulile sunt prea stricte și cred că e absurd să li se reproșeze 5 minute de întârziere. Care cred că ei sunt actori (numai pentru că au o diplomă), nu mașiniști care pun și strâng decorul și care cred că pot lipsi atunci când colegii lor mătură scena sau pregătesc recuzita. Care cred că nu e nicio problemă dacă pierd o repetiție sau două pentru că le-a venit un pachet de la mama sau și-au făcut programare la dentist și care îmi reproșează mereu că ei au chirie de plătit și trebuie să mai și muncească. Care nu înțeleg de ce trebuie ei în fiecare seară, înainte de culcare, să scrie cele 10-15 rânduri care îi ajută să descâlcească cumva, în jumătatea aia de ceas, relația lor cu teatrul. Oameni care vor să mă educe pe mine în legătură cu ce înseamnă Teatrul de Foc, ce înseamnă să faci teatru în România lui 2014, adică vor să mă învețe lecția cu ”las' că se poate și așa.” Oameni care îmi dau impresia că îmi fac mie o favoare crezând în teatru, care mă mint pe mine și se mint pe ei înșiși că sunt vii, că vor cu adevărat să caute, să descopere, să învețe, când, de fapt, s-au ascuns doar în echipa mea de un sistem care nu îi vrea și cu care nu au curajul sau puterea să lupte. Ei, bine, Teatrul de Foc nu e un spital, nu e un loc pentru bolnavi, leneși și lași - ci dimpotrivă. Pe oamenii care se recunosc în descrierea de mai sus îi rog frumos să își caute norocul în altă parte, de bunăvoie.

Dacă îmi rămâne un singur actor cu care să șed în tihnă și să mă gândesc la teatru, să discut despre teatru și să fac teatru, fără vanități deșarte - atunci sunt mulțumită. Regizorul nu este singurul care gândește într-o echipă teatrală, nu este un Dumnezeu nemuritor și rece, ducând în spinare problemele întregii omeniri. Sunt doar un om singur și stingher, am nevoie de un anturaj care să mă provoace cultural și teatral, de o echipă egală cu mine nu în drepturi prost înțelese, ci în INTELECT, în CREATIVITATE și în ENERGIE. Sunt sigură că, pe undeva, există actori care înțeleg ce spun eu aici...

Crista Bilciu