Crista Bilciu - Cum mi-a fugit Ofelia în ziua premierei

Crista Bilciu este regizor și poetă. Face teatru independent de nouă ani și a regizat peste 25 de spectacole. Este inițiatoarea și coordonatoarea companiei Teatrul de Foc.

Nu mă întrebați cum și de ce: făceam cogeamite Hamlet, la 5 ani după absolvire, teatru independent! Și încă teatru-dans! Iar Hamletul meu era femeie, de 3 ori femeie! Nu numai că juca Anda Saltelechi, dar preluasem și povestea din versiunea Asta Nielsen: cuplului regal i se naște fată și, temându-se de atac vrăjmaș cauzat de lipsa unui urmaș la tron, o cresc drept băiat, secretul nefiind știut decât de Gertrude și răposatul Hamlet senior. Așa că problemele shakespeariene și implicit putreziciunea Danemarcei erau la mine asezonate cu un îndrăzneț studiu de gen: o mare parte a tiradelor lui Hamlet despre femei erau, de fapt, autodedicate, iar scena cu ”Du-te la mănăstire!” culmina cu momentul în care Hamlet își dezvelea violent pentru prima dată sânii în fața Ofeliei, un motiv în plus pentru ca ea, nu-i așa?, să înnebunească, căpșorul ei drăgălaș nereușind să proceseze faptul că iubitul ei... i-ar putea fi iubită? În fine, bineînțeles că, înainte de a-l ucide pe Claudius, Hamlet își desfăcea cosițele până la brâu și îl năucea... Ca să fie clar cum reușește o fată să omoare singurică un rege atât de mârșav.

Când am făcut ”Experimentul Hamlet” (așa i-am spus), era perioada de înflorire a Facebook-ului, așa că am făcut anunțul de casting online: repede i-am găsit pe Horațio și Gertrude, entuziaști studenți în anul 2. De fapt, Gertrude am schimbat trei bucăți până când am ajuns la premieră. Cu Hamlet, bineînțeles, am venit de acasă, că așa ceva nu se găsește pe toate drumurile. Mai aveam un Polonius, un Claudius și un Laertes, găsit cu greu. În total șase oameni, dacă o numărăm și pe Ofelia, motivul pentru care scriu această pastilă în seara asta. restul personajelor le-am tăiat (de asta îmi plac mie dramaturgii morți: nu se supără).

Pe Ofelia o alesesem cu ochișorii mei, mergând la toate examenele de actorie de la Hyperion și Spiru Haret. Nu avea 14 ani, dar era studentă în anul 1, ceea ce tot era bine, m-am gândit... Amu, cum să vă povestesc, Ofelia mea era drăguță, ingenuă și tot tacâmul, dar parcă era făcută din unt: cum încerca să stea în mâini sau în cap, toată se surpa, ca o măsuță de picnic rabatabilă. Doi coregrafi s-au străduit cu ea să o facă să fluture armonios (cum spuneam, era un spectacol de teatru-dans) - dar felul ei de-a fi moale și pufos ca un cozonăcel nu s-a lăsat intimidat de conceptul regizoral, așa că am lăsat-o cum era: ingenuă. Mie, să fiu sinceră, îmi plăcea și așa...

Spectacolul acesta a fost primul meu adevărat spectacol de regie: avea idei faine, actorie bună, o oră și jumătate de muzică originală, coregrafie, lightdesign, costume și decor (aici am cunoscut-o pe scenografa mea, Maria Tache, care, bineînțeles, vă va spune că decorul era oribil, iar costumele niște cârpe, dar nu-i adevărat, iaca dovada). Am repetat la Hyperion, ba pe scenă, ba printre bănci - și acelea au fost niște zile cu adevărat frumoase, când eram tineri, entuziaști, iar teatrul dospea în sufletul nostru la fel ca dragostea curată, nu era o luptă pe orgolii, interese mercantile și supraviețuire, cum este acum. Premiera urma să o dăm la Teatrul Podul...
În dimineața premierei, pe la ora 7:30, primesc un SMS de la Ofelia, care spune: ”Nu mai pot juca. Am plecat acasă la S (oraș al cărui nume nu-l pronunț). Sper că mă înțelegi.” Hai că avea și umor (involuntar).

Aoleo, costumele, mă gândesc! Fiecare dintre noi umbla ca melcul, cu câte un rucsăcoi sau un troller: își purtau după ei costumele cu greu încropite de Maria, după pelerinaje la second hand, Dragonul roșu și upgradări cu danteluțe și alte alea din stocul mămicii ei de scenografă - erau vreo 30 de costume în total: practic, tot spectacolul, cei șase actori intrau, spuneau vorbe, ieșeau, schimbau costum, reintrau, dansau și tot așa, vreme de un ceas și jumătate, de curgeau apele și săreau cămeșile pe ei: pe lângă personajele de bază, jucau străjeri, gropari, morți, duhul tatălui, Yorick...). Ofelia ca Ofelia, dar alte costume de unde mai făceam în numai câteva ceasuri! Îi răspund furibund că dacă nu ne trimite măcar costumul, vin după ea în orașul-al-cărui-nume-nu-l pronunț . Telefonul piuie sfios: ”am lăsat costumul ieri în sală”... Deci premeditase, ingenua...

Ce se întâmplase: eu reușisem, cu mare chin, să o conving pe Ileana Lucaciu să vină la premieră (eram tineri furioși și nimeni nu voia să ne bage în seamă, nici că știam noi pe cine să chemăm să ne dea puncte roșii sau un bobârnac măcar, orice membru al comunității teatrale acreditate ne era pe atunci semizeu). Ei, și profesorul de la clasă al Ofeliei (evident, încercând să descurajeze orice tentativă de colaborare extracuriculară și mai ales independentă, cu regizoare obscure ca mine), îi băgase în cap dodoloaței că Ileana Lucaciu va scrie de rău despre spectacol și va strica viitorul fetii. Râd și acum la gândul că o cronică teatrală din România ar putea strica sau îmbunătății viitorul cuiva... Din păcate...

La ora 8 dau SMS întregii echipe, iar la 9 toată lumea se înființează în hol la Preoteasa. În ziua premierei! Ne uităm unii la alții și râdem. Fără nicio vorbă: râs cu lacrimi. Apoi am urcat în Pod și am refăcut tot spectacolul, până diseară, fără Ofelia. Și fără să ne gândim că nu ar fi posibil. Fiind teatru dans, iar numărul de personaje fiind mult redus, toată lumea era mai tot timpul în scenă. Cine avea o scurtă ieșire - de schimbare de costum - devenea Ofelia. Costumul ei, foarte puternic vizual: o mască albă, neutră, o perucă zbârlită, cyclam, cămașă cu danteluță și un tutu - au fost, pe rând, purtate de Gertrude, Horațio, Laertes, Hamlet... să-mi spună restul echipei cine l-a mai purtat, nici nu mai știu. Tot ce știu e că Anda pleca în surghiun în Anglia și revenea incognito în scena nebuniei, cu sânii goi, împărțind rozmarin pentru aducere aminte... Iar Ofelia era ba sfrijită și drăgălașă, ba avea bicepși și (la propriu) coaie... Noroc că echipa, sudată în disperare și bine muncită în cele două luni de repetiții temeinice, dintre care o lună numai antrenament fizic și dans, știa bine toată coregrafia și au făcut minuni reușind să schimbe costumele contra cronometru. Iar Horațio, care înainte era un martor mut al poveștii lui Hamlet, înarmat doar cu un aparat foto, devenise acum și vocea Ofeliei, pentru ca vorbele ei să aibă unitate - și să fie impersonale, ea fiind o marionetă a tuturor. Iaca ce idee regizorală genială naște o situație de criză.

Spectacolul a ieșit atât de bine în varianta asta încât ne-am dat seama că nici nu aveam nevoie de altă Ofelie. Ba, mai mult, o Ofelie ne-ar fi încurcat. Și atunci  ne-am simțit răzbunați și nu i-am mai fost purtat pică bietei fete ingenue și rabatabile.

PS. Ileana Lucaciu a fost, iar spectacolul meu i s-a părut (ca de altfel și următorul pe care l-a văzut) o porcărie. Ce teatru e ăsta? Cum să amesteci Hamlet cu dans? Și altele asemenea... ”N-o să scriu despre ceea ce am văzut”, mi-a spus ea cu bunătate, nevrând să-mi distrugă viitorul. Și mie mi-a părut atât de rău... Ce n-aș fi dat să am un articol injurios, pe care să i-l trimit Ofeliei, să-l înrămeze, bucurându-se că a scăpat neterfelită...