luni, 21 aprilie 2014

Alina Cimpoeru - Primul meu rol (Mașa, din ”Trei surori”)

              Alina Cimpoeru a absolvit Actoria la Universitatea Hyperion în 2011.  Este alături de Teatrul de Foc din iunie 2013, jucând în: ”Nostalgia 53” și ”Mioritice”. 
              Primul meu rol și prima mare dragoste: rolul de licență, Mașa din ”Trei surori” de Cehov. Din prima clipă m-am lipit de acest personaj și el de mine. Jucasem în anul al doilea o scenă din actul I și abia așteptam să trec cu acest personaj prin toată frământarea. Un motiv major al alegerii acestui rol pentru susținerea licenței ea fost fascinația mea pentru teatrul lui Cehov, acest magician al stărilor sufletești. Mă întreb mereu ce se ascunde în spatele fiecărui cuvânt rostit de personajele sale și cu cât caut să găsesc răspunsuri cu atât se nasc mai multe întrebări. Până și lucrurile elementare sunt învăluite în mister în dramaturgia sa. Sunt comedii, drame sau tragedii piesele sale? E clasic sau modern teatrul său? Există un atac social sau doar unul moral? Sunt sublimi ori ridicoli oamenii aceștia? Pot fi considerați vizionari sau doar palavragii eroii săi? Si mai ales: trebuie jucat cu sinceritate sau cu distanțare? Un șir de întrebări la care am încercat să răspund prin tot acest proces de creare a personajului.

             Pentru că Cehov nu a avut ca obiectiv principal reprezentarea unui conflict între personaje, piesele sale sunt foarte greu de jucat. Autorul explorează  spațiul interior, sufletul personajelor sale.  Replicile sunt ca o partitură muzicală, linii melodice care se derulează izolat și aparent fără acord între ele - nimeni nu ascultă. Atunci când te apuci să faci un rol nu te gândești la toate astea. Cunoșteam piesa Trei surori când mi s-a spus că voi juca Mașa. Citisem câteva piese de Cehov și știam mai mult despre importanța lui ca dramaturg și despre colaborarea cu Teatrul de Artă al lui Stanislavski decât despre cât de greu se pune în scenă cu succes. 
            Eram anul II și urma să joc doar o scenă pentru examenul de sfârșit de an, au fost trei distribuții feminine, fiecare având altă scenă. M-am reapucat de citit piesa știind că voi juca Mașa și am iubit personajul din prima clipă. Nu mi s-a mai întâmplat asta cu niciun alt rol. Din prima clipă mi s-a părut că o cunosc pe această femeie, mai tânără decât mine dar mai matură. O iubesc pentru că e visătoare, știe sa cânte la pian sau a știut (mereu mi-am dorit să învăț să cânt la pian), e puternică, spune ce gândește și mai ales se îndrăgostește fără să vrea.
            Documentarea am făcut-o singură, am citit despre piesă și personaj. Am vizionat diverse montări cu această piesă. Am mers la TNB când s-a jucat în limba maghiară, în regia lui Andrei Șerban. Mișcarea scenică ne-a fost indicată pe parcursul repetițiilor și s-a modificat în mică măsură până la jucarea spectacolului. Am încercat să dau naturalețe unor mișcări impuse și să completez cu gesturi ce îmi veneau firesc.
            Tendința a fost să merg către personaj, să îmi schimb pe scenă felul de a vorbi, de a păși, de a gesticula astfel încât să devin o femeie a epocii respective, cu acea educație și situație. Deși e mai tentant să aduci personjul la tine, mai confortabil și de multe ori mai ușor de realizat, am încercat, nu doar cu rolul din Cehov, să evit această metodă. Nu vreau să dau personajelor o notă personală, a ceea ce sunt eu ca om, îmi doresc ca fiecare nou rol să fie o altă creatură, diferită de tot ce am întruchipat înainte. A creea caractere mereu diferite nu e un scop în sine, ci a mă feri de jocul similar. Nu vreau ca masca unui personaj să lase la vedere actorul din spatele ei.

            Deși mi-am iubit personajul, m-am ferit de păcatul de a crea un caracter bun, inteligent, frumos și în general plin numai de calități. Am căutat complexitatea personajului, cu bune și rele. Așadar, am ținut cont de micile ei răutăți și grosolănii: fluieră, râde de filozofările celor din jur, chiar și de ale lui Verșinin, condamnă cu privirea și cu vorba, insultă și își ridiculizează soțul. Am avut inițial tendința să-i găsesc personajului scuze pentru defectele sale și să joc în consecință. Apoi am căutat să evit victimizarea Mașei și justificarea defectelor sale psihice. Până la urmă, rămâne la latitudinea spectatorului dacă iartă sau nu infidelitatea Mașei, de exemplu, dacă îi pare rău că e părăsită de Verșinin sau consideră că e drept ce i se întâmplă.

Notă: TEATRUL DE FOC caută în continuare noi colegi, CU ADEVĂRAT pasionați de teatru și dornici să facă parte dintr-o echipă faină. Detalii aici: casting.