Zi de zi: Interviu de dărâmat uşi

Am avut o discuţie foarte faină cu Valentin Covaciu de la cotidianul mureşean "Zi de zi" şi a fost consemnat în paginile ziarului din 18 februarie 2013. Ca să îl citiţi direct de la sursă, faceţi click aici. Dacă, din vreun motiv, linkul nu funcţionează, citiţi interviul mai jos:

CRISTA BILCIU: DACĂ VREI CEVA CU ADEVĂRAT, BAŢI LA UŞĂ PÂNĂ SE DĂRÂMĂ

de Valentin Covaciu

Crista Bilciu, regizor şi scriitoare, din Târgu Mureş, face teatru independent de aproximativ 7 ani în Bucureşti, realizând 18 spectacole, ultimele trei, “Poezisele”, “Ieudul fără ieşire” şi “Blas-fem”, cu trupa Teatrul de Foc. A fost şi asistentă de regie la câte două spectacole regizate de Silviu Purcărete şi Alexander Hausvater. În anul 2011 a debutat cu “Poema desnuda”, la Cartea Românească. A făcut Facultatea de Litere, specializarea română-engleză, la Universitatea “Petru Maior”(UPM) din Târgu Mureş, regie la Universitatea de Arte din Târgu Mureş, apoi Facultatea de Regie de Film şi TV, la Universitatea Media din Bucureşti. A absolvit două mastere, în prezent fiind doctorand în Poezie contemporană românească la UPM. M-am întâlnit cu Crista Bilciu în Bucureşti, într-o sală a Casei de Cultură a Studenţilor, unde sunt jucate acum spectacolele ei, mi-a povestit despre întâlnirea cu regizorul Silviu Purcărete, despre teatrul independent şi despre încercarea de a intra în sistemul teatrelor de stat, spunându-mi şi că s-ar bucura să vină cu unul dintre spectacolele sale în Târgu Mureş.

Reporter: Cum e să faci teatru independent în România?
Crista Bilciu: Fac teatru independent de vreo 7 ani. Nu mai ştiu cum e mişcarea independentă în Târgu-Mureş acum, dar eu am crescut cu teatrul alternativ făcut la Underground la Teatrul Ariel. Profesorii noştri erau scandalizaţi că mergem la acele spectacole, dar pe mine m-au ajutat să am o concepţie foarte modernă despre teatru. În Bucureşti mişcarea independentă e puternică, deşi unii spun că în România nu prea există teatru independent. Nu discut calitatea lui sau capacitatea de a face concurenţă teatrului instituţionalizat, dar sunt foarte mulţi tineri artişti care încearcă să supravieţuiască exprimându-se şi experimentând prin tot felul de spaţii, pentru că uşile teatrelor nu le prea sunt deschise, nu sunt concursuri de debut, aşa cum există pentru literatură de exemplu. Cum vine treaba cu teatrul independent în România? Strângi nişte oameni pe care îi convingi să facă teatru fără să fie plătiţi şi, pe lângă asta, să facă singuri şi întreaga muncă a personalului administrativ. Dimineaţa repeţi pe unde apuci (am repetat chiar şi pe treptele facultăţilor sau în Parcul Herăstră), după-masa alergi prin magazine chinezeşti şi second-hand să îţi cumperi pe banii tăi recuzita şi materialele pentru costume, să faci afişe şi fluturaşi publicitari pe care tot tu îi distribui la metrou, iar noaptea trimiţi scrisori de promovare la presă, oameni de teatru şi bloggeri… Şapte ani de zile nu am câştigat aproape niciun leu – mulţi artişti sunt scandalizaţi de faptul că accept aşa ceva, dar eu nu cred că muncim gratis. Când nu ai ”pile” şi nu eşti dispus să faci compromisuri nici pe plan moral, nici profesional, nu-ţi rămâne decât calea asta: să urci milimetric către ceea ce visezi, să îţi faci un CV, să câştigi experienţă – în ideea că cineva, la un moment dat, te descoperă, îţi dă o şansă într-un teatru şi o să-ţi poţi face meseria în condiţii civilizate. Sunt artişti care nici nu îşi doresc să facă teatru într-o instituţie, ei aleg intenţionat calea teatrului independent, dar nu e şi cazul meu. Eu sunt ”independentă” doar pentru că mă antrenez încă şi nu înţeleg exact cum anume se negociază cu un director un contract avantajos de ambele părţi. Pe mine mă atrag marile texte, distribuţiile mari, producţiile care implică muzică live, coregrafie, costume. Ei ar vrea comedii facile, care să nu încurce mai mult de 3-4 actori şi să nu necesite bani de producţie…

Rep.: Cum l-ai cunoscut pe Silviu Purcărete?
C.B.: După atâta teatru independent cu buget zero şi foarte putin interes din partea comunitătii teatrale româneşti, obosisem şi mi-am dat seama că mă împotmolisem, că nu aveam nicio şansă de a face teatrul pe care vroiam să-l fac. Şi atunci am zis că mă-ntorc la şcoală. Şi cum pot să mă întorc la şcoală? Hai să fac eu asistenţă la un regizor mare. Mi-am făcut o listă de opţiuni şi am zis că o iau de la regizorii mai mici şi tot aşa până la cei mai mari. Apoi mi-am dat seama că nu am la dispoziţie o sută de ani şi mi-am zis, hai să incerc să fac asistenţă de regie direct la regizorul la care-mi doresc eu cel mai tare. Cine? Purcărete. Cum fac asta? Am văzut că va fi prezent la o conferinţă la Festivalul Naţional de Teatru din 2011. M-am dus frumos acolo, l-am văzut şi mi-a plăcut foarte mult – un om fără aroganţa vedetelor, cald, sincer. După conferintă i-am spus cine sunt, că sunt regizor, i-am dat şi volumul meu de poezii ca să aibă, cât de cât, ocazia să mă cunoască. I-am spus că de doi ani încerc să-i aflu adresa de email, dar nimeni nu vrea să mi-o dea. „Cum nu vrea?!”, s-a mirat şi mi-a dat mailul. Peste câteva zile i-am scris o scrisoare lungă, i-am explicat de ce îmi doresc să lucrez cu el, i-am trimis link-uri la spectacolele mele puse pe internet etc. Mi-a spus că merge la Craiova unde montează un spectacol, „O furtună”, dar că nu mă poate lua asistentă pentru că nu e teatrul lui, va trebui să-l conving pe director. Aşa că i-am scris directorului Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Mircea Cornişteanu. Nu mi-a răspuns, aşa că l-am sunat. Iniţial nu a vrut să mă primească, a spus că nu mă cunoaşte, că dacă nu am reuşit în primii şapte ani ceva nu e în regulă… I-am răspuns cu un mail îndârjit, în care i-am spus că şi Liviu Ciulei a debutat târziu. I-am spus că sunt dispusă să muncesc în schimbul privilegiului de a fi acolo: că ştiu să traduc din engleză, să fac muncă de birou, că am mai lucrat ca regizor tehnic şi impresar… De data asta mi-a răspuns că apreciază îndârjirea mea şi mă primeşte. Şi mi-a plăcut că a adăugat că nu era nevoie să depun nicio altă muncă în schimb, pentru că el îmi doreşte să-mi petrec timpul acumulând cunoştinţe utile pentru cariera mea şi nu robotind în jurul teatrului.

Rep.: Cum a fost la Craiova?
C.B.: Când am ajuns acolo nu știam pe nimeni. În primele zile nici nu mi-am desfăcut bagajele, mă așteptam să mă trimită acasă oricând. Mă gândeam că fiecare, atât Purcărete cât și Cornișteanu, au impresia că sunt ”pila” celuilalt, iar când se vor întâlni își vor da seama că niciunul nu mă cunoaște. La prima repetiție, Purcărete le-a spus actorilor doar atât: ea e Crista și a cerut voie să stea la repetiții – unii dintre actori nici nu mă salutau la început. Totul era absolut nou pentru mine și felul în care lucra Purcărete… n-am mai văzut așa ceva. Avea o liniște și un calm, stătea zile în șir și observa lucrurile. Nu era agitația aceea cu care eram obișnuită. Primul meu adevărat profesor de regie a fost Alexander Hausvater, căruia i-am fost asistentă la două proiecte: la el totul era foarte rapid și alert, avea tot spectacolul în cap dinainte, filmic. La Purcărete nu, cu o zi înainte de premieră îl întrebam: dar Prospero ce face acolo? El răspundea: ”nu știu”. Totul era construit foarte atent pe situația respectivă, pe oamenii cu care lucra. Multe lucruri s-au construit pe ”accidente” și asta era grozav, era foarte viu. E un stil de lucru care o relaxare necesară pentru creație. Înainte veneam și eu la repetițiile mele cu toate lecțiile făcute de acasă. Acum depinde și de echipa cu care lucrezi, uneori, totuși e bine să vii cu proiectul gata gândit, mai ale când nu cunoști bine echipa și nu ai mult timp la dispoziție. Însă, când ai timp și o echipă creativă, o lași să crească, o conduci fără să-și dea nimeni seama că lucrurile nu merg chiar de la sine. Așa făcea Purcărete, era ca un suflu de energie, care anima lucrurile, fără să impună nimic cu de-a sila.

Rep.: Ai preluat modul de lucru al lui Purcărete?
C.B.: Când m-am întors la Bucureşti, asta am vrut să fac şi eu. Am vrut să fac un laborator de experimente teatrale. Ce era fascinant la Purcărete? Deşi nu vorbea, avea aşa de multă greutate, cumva unde era el era centrul de greutate al oraşului, nu numai al teatrului. Era extraordinar câtă putere de convingere avea nefăcând nimic în sensul acesta. Alţi regizori strigă, se enervează, dar Purcărete efectiv domina prin propria prezenţă, ştiai că are dreptate. Cum spuneam, am vrut să experimentez ceea ce învăţasem, aşa că am găsit un spaţiu la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, am strâns o echipă de oameni şi ne-am găsit un nume: „Teatrul de Foc”. Lucram zilnic: făceam încălzire fizică şi vocală, improvizaţie, citeam împreună şi discutam teoriile lui Peter Brook şi Grotowski, încercam să aplicăm exerciţiile lui Eugenio Barba, vizionam înregistrări cu spectacole. Am reuşit să funcţionăm vreo 7 luni la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, după care ne-au omorât intrigile.

Rep: Ce s-a întâmplat?
C.B.: Ştii cum se-ntâmplă în România: când cineva face ceva bun şi interesant, din pasiune, se găsesc câţiva cărora să nu le convină. A fost o chestie absurdă. Când tu ştii că faci bine, nu te aştepţi să ţi se facă rău. Eram un grup de tineri, toţi cu facultatea terminată, care munceam gratis şi în fiecare zi de luni dădeam un spectacol gratis. Promovam şi poezia românească contemporană…, dar uite că au fost unii deranjaţi.

Rep. : Ce aţi făcut după…
C.B.: Spectacolele fiind construite şi având succes, am zis să nu le lăsăm să moară şi să încercăm să le jucăm în continuare. Am găsit diverse spaţii, dar sunt destul de dezamăgită de interesul oamenilor de litere pentru ce facem noi. Mulţi poeţi nici nu au venit să îşi vadă poeziile puse în scenă. Unii au zis că nu le place teatrul, alţii pur şi simplu nu au răspuns la invitaţii. Există şi poeţi care ne susţin, mai ales Ioan Es. Pop, cu care avem o colaborare foarte frumoasă. Jucăm acum „Ieudul fără ieşire”, o carte de-a lui care mă fascinează. A fost extraordinar să-l avem aproape de noi. Chiar aveam emoţii că nu o să-i placă sau că va spune că nu am înţeles nimic din poezia lui. Nu a fost aşa. De fiecare dată când jucăm vine şi el, stă de vorbă cu publicul.

Rep.: Cu ați ajuns la Teatrul „Podul”, unde jucați acum?
C.B.: Teatrul Podul e un loc de răscruce în cariera mea. După ce am absolvit Facultatea de Teatru din Mureș, eram atât de dezamăgită de mine, încât mă gândeam să abandonez teatrul și să fac film. Am dat admitere la București și am intrat la Universitatea Media, la clasa lui Dan Pița. Adoram filmele lui Pița – de altfel, ”Pas în doi”, cu Claudiu Bleonț și Petre Nicolae, a fost primul film pe care l-am văzut vreodată la cinema. Abia așteptam să-l întâlnesc pe Dan Pița, doar că, în prima săptămână de școală, el nu a venit. Am ieșit tristă pe poarta facultății și un coleg mi-a spus : Hei, dacă tot nu avem ore, nu veniți cu mine la Teatrul Podul ? Este acolo un profesor, Cătălin Naum : e suficient să se uite la tine o dată și îți spune, fără greș, dacă vei face teatru sau nu. M-am dus la ”Podul” și n-am mai plecat de acolo câțiva ani. Eu nu sunt credincioasă, dar locul acela are ceva din sacralitatea unui templu. De la dl. Naum am învățat să lucrez cu actorii. Am regizat acolo vreo 12 spectacole… Pe urmă am simțit că e timpul să merg pe drumul meu. Acum nu ne-am întors în Pod, dăm doar câteva reprezentații acolo, până când ne găsim locul.

Rep.: Care e cel mai important lucru pentru un regizor?
C.B.: Din câte am observat, regia nu e o meserie cu care să te naști. Cel mai iportant pentru un regizor e lucrul cu oamenii. Să nu le îngrădești personalitatea, ci să le-o dezvolți. E absurd să te folosești de un actor ca de o marionetă. Poți să ai talent nativ, să ai un IQ foarte mare, să ai o cultură literară, muzicală și plastică bine pusă la punct, dar astea nu te fac regizor, deși sunt calități necesare. Eu în facultate eram un regizor foarte prost, eram timidă, aveam cele mai mari note la teorie și cele mai proaste la regie, pentru că nu știam să lucrez cu oamenii. Eram un mic șoricel de bibliotecă.

Rep.: Ce planuri ai?
C.B.: Mă gândesc că a venit timpul să-ncep să depun proiecte în teatre şi să-mi fac meseria la modul serios. Nu ştiu dacă e idee bună, dar cred că ar trebui să trec peste perioada de experimente independente. Să bat la uşi ca regizor şi să fac ce face Purcărete, de exemplu. Chiar vreau să fac treaba asta, să văd dacă e adevărat că sistemul e închis şi nu ai nicio şansă dacă vii din afara lui. Dacă stau să mă gândesc de ce, în aproape 8 ani, nu am ajuns într-un teatru de stat, îmi dau seama că nici nu am încercat cu adevărat. Am început să negociez doar în urmă cu câteva luni, după lucrul cu Purcărete. Să ştii că niciodată nu mi s-a spus nu. Un director de teatru are întotdeauna grijă să te scoată pe uşă foarte frumos, cu vorbe frumoase, cu ”mai vino”, ”mai caută-mă”. Ieşi afară şi te-ntrebi: Ce mi-a dat? Nimic. Când să mai vin? – Mai încolo. Ce înseamnă ”mai încolo”? Asta e nasol, că dacă-ţi spune clar ”NU” poţi să te revolţi, dar dacă te duce cu vorba nu ştii ce să faci. Dacă vrei cu adevărat ceva baţi la uşă până se dărâmă uşa!

Rep.: Cât de greu e să intri în sistem?
C.B.: Tu termini facultatea și ai diplomă de artist, care oricum e ceva foarte dubios. Și tu trebuie să mergi cu diploma aceea de artist să convingi niște oameni că ești, într-adevăr, artist – și ei trebuie să te lase să-ți faci meseria. E foarte greu pentru un om de teatru tânăr, pentru că, dacă nu ești primit în teatru și nu ai condiții să-ți faci treaba, nu o poți face. Tu nu produci un obiect pe care să-l ți asupra ta și să-l arăți, așa cum fac scriitorii sau pictorii sau muzicienii. Și, chiar dacă ți se dă o șansă, e foarte dificil să demonstrezi pe loc, pentru că după ce termini școala de regie nu ești pregătit, chiar nu ești pregătit. Îmi amintesc cum îmi spuneau profesorii de la teatru din Târgu Mureș că abia după 10 ani de la terminarea facultății ajungi regizor. Atâta timp îți ia să se așeze informația, să experimetezi, să acumulezi experiență.