Cei care nu ați fost la spectacolul din 18 februarie 2013 nu știți: am schimbat complet și muzica, și muzicienii din IEUD. Așa că: ce ziceți de niște jazz? Să urăm bun venit Ioanei-Teodora Spînu și lui Liviu Negru!
![[POEZISELE]](http://1.bp.blogspot.com/-L0H1ObjUE9I/UPRjqXGZZkI/AAAAAAAADDc/3MJkEV52ZBY/s1600/poeziselogo2b.jpg)
luni, 25 februarie 2013
Ieudul în ritm de jazz
Cei care nu ați fost la spectacolul din 18 februarie 2013 nu știți: am schimbat complet și muzica, și muzicienii din IEUD. Așa că: ce ziceți de niște jazz? Să urăm bun venit Ioanei-Teodora Spînu și lui Liviu Negru!
vineri, 22 februarie 2013
Zece în top: zece lucruri despre "Ieudul fără ieşire"
ZeceÎnTop au fost la spectacolul nostru din 18 februarie şi iată articolul lor (puteţi să îl citiţi de la sursă, făcând click pe titlu. De orice eventualitate, l-am preluat şi eu). Mulţumim!
Îmi place teatrul studenţesc. Am zece motive pentru care îmi place atât de mult Ieudul fără ieşire. Află-le şi tu!
Îmi place Ieudul fără ieşire din 10 motive
de Dan Nicu
Îmi place teatrul studenţesc. Am zece motive pentru care îmi place atât de mult Ieudul fără ieşire. Află-le şi tu!
1. Ai ocazia să asculţi muzică live. Muzică bună, live. Una chitară şi una voce.
2. Actorii sunt tineri, frumoşi şi le vibrează în trupuri şi în vorbire dorinţa să-ţi arate că sunt în stare să joace bine. La teatrul „Podul”, chiar îţi arată.
3. Dacă intri în sală, ca mine, fără să ştii cine e Ioan Es. Pop, îţi spune lumea.
4. Dacă nu ştii ce e ăla Ieud, ori pe unde se află, îţi spune lumea.
5. Apoi actorii, patru la număr – de fapt, nu! – trei actriţe şi un actor, îţi arată de ce e Ieudul fără ieşire.
6. Poţi beneficia de o observare clară a acţiunii din scenă, pentru că… faci parte din scenă. Uneori, cei patru se apropie la mai puţin de 10 centimentri de tine.
7. Îţi poţi schimba toate vechile păreri despre pânza de păianjen. Inclusiv prejudecăţile.
8. Poţi afla, din context, cine e Cilioaia.
9. Îţi poţi da seama ce reprezintă o fată gheţie.
10. E posibil ca după vizionarea piesei de teatru-lectură să înţelegi mai multe despre căminişti. Dacă eşti căminist/ă, acest spectacol e pentru tine!
Teatrul “Podul” se află în incinta Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. Trebuie să urci nişte scări. Cred că e la ultimul etaj.
Dare for it!
RALUK: "Există poezie şi după Eminescu"
Echipa Raluka, reprezentată de Andreea Teca, a fost la spectacolul nostru din 18 februarie 2013 şi ne-a scris un foarte frumos articol. Citiţi-l de pe site-ul lor, dedicat descoperirii celor mai faine locuri şi evenimente din Bucureşti. Dacă linkul nu merge, îl puteţi citi şi mai jos. Raluk şi Andreea Teca, vă mulţumiiiiim!
Despre Teatrul de Foc nu auzisem mai nimic pana aseara si nici de proiectele lor ambitioase. Cu zero buget, ei incearca promovarea prin teatru a poeziei contemporane romanesti. Spectacolul de aseara, ce s-a jucat la Teatrul Podul, are la baza cartea “Ieudul fara iesire “ a lui Ioan Es. Pop. si a fost pus in scena de Anda Saltelechi, Rodica Bunea, Sandra Simon si Cristian Rus.
“Ce este Ieudul?”, m-am intrebat prima data cand am aflat titlul piesei, si am descoperit apoi ca este un sat din Maramures. Insa in timpul spectacolului mi-am dat seama ca Ieudul lui Es. Pop este atemporal si aspatial, un loc al suferintei existentiale, un loc unde “viata se bea si moartea se uita”. Inspiratia poetului vine asadar din partea intunecata a lumii, din partea mizera, insa nu in sens bacovian, ci mai degraba “uratul” lui Es Pop este un “urat frumos”, caci suferinta versurilor lui nu ramane abstracta ci se concretizeaza si se umanizeaza.
Dintre toate poemele din “Ieudul fara iesire”, cel mai rascolitor mi s-a parut cel care, cel mai probabil, sugereaza conditia poetului de acum si dintotdeauna: “Ma intorc acasa dupa ani si ani de umblat prin Bucuresti/ si ma intorc cu o plasa goala in mana/ si iese ea la poarta si imi zice, pai, dragul nostru, parca ai zis ca mergi la castig/ parca ziceai ca tu, in doi ani, o sa castigi cat altii in patru/ si uite ca acum nu aduci nimic/ ba uite dragilor, chiar nimic nu am castigat/ si aduc atata nimic acasa cat n-a putut aduna nimeni in astia doi ani/ nici n-am putut cara de unul singur atata nimic cat am castigat/”.
Piesa este pentru cei care nu mai credeau in poezia contemporana, dar si pentru cei care, de fiecare data cand un mare actor ne paraseste, deplang soarta scenei romanesti fara sa stie ca, in poduri, sau in fumul diverselor cluburi, tinere talente duc mai departe bucuria teatrului, de cele mai multe ori cu zero buget, dar cu multa ambitie, talent si daruire.
Ieudul fara iesire – Exista poezie si dupa Eminescu
19 FEBRUARY 2013 SCRIS DE ANDREEA TECA
Despre Teatrul de Foc nu auzisem mai nimic pana aseara si nici de proiectele lor ambitioase. Cu zero buget, ei incearca promovarea prin teatru a poeziei contemporane romanesti. Spectacolul de aseara, ce s-a jucat la Teatrul Podul, are la baza cartea “Ieudul fara iesire “ a lui Ioan Es. Pop. si a fost pus in scena de Anda Saltelechi, Rodica Bunea, Sandra Simon si Cristian Rus.
Totul a fost insa neconventional, incepand de la elementele video de care s-a ocupat Vlad Rotaru si pana la cele muzicale de care au fost responsabile soprana Maria Ungheanu si Andreea Dragomir (oboi); regia i-a apartinut Cristei Bilciu.
Aici viata se bea si moartea se uita
“Ce este Ieudul?”, m-am intrebat prima data cand am aflat titlul piesei, si am descoperit apoi ca este un sat din Maramures. Insa in timpul spectacolului mi-am dat seama ca Ieudul lui Es. Pop este atemporal si aspatial, un loc al suferintei existentiale, un loc unde “viata se bea si moartea se uita”. Inspiratia poetului vine asadar din partea intunecata a lumii, din partea mizera, insa nu in sens bacovian, ci mai degraba “uratul” lui Es Pop este un “urat frumos”, caci suferinta versurilor lui nu ramane abstracta ci se concretizeaza si se umanizeaza.
Poemele citite in “Ieudul fara iesire” au fost monoloage, unele incarcate de metafore, altele directe in dulcele grai maramuresan: “o venit ciliuaia, noaptea, si s-o pus la voi pa casa/ o auzit-o tata lumea cand o tivlit si-ntr-o noapte/casa s-o uscat si s-o plostit”.
Dintre toate poemele din “Ieudul fara iesire”, cel mai rascolitor mi s-a parut cel care, cel mai probabil, sugereaza conditia poetului de acum si dintotdeauna: “Ma intorc acasa dupa ani si ani de umblat prin Bucuresti/ si ma intorc cu o plasa goala in mana/ si iese ea la poarta si imi zice, pai, dragul nostru, parca ai zis ca mergi la castig/ parca ziceai ca tu, in doi ani, o sa castigi cat altii in patru/ si uite ca acum nu aduci nimic/ ba uite dragilor, chiar nimic nu am castigat/ si aduc atata nimic acasa cat n-a putut aduna nimeni in astia doi ani/ nici n-am putut cara de unul singur atata nimic cat am castigat/”.
In ceea ce priveste distributia, cei patru tineri talentati au impresionat prin daruire si forta cu care au transmis perfect lirismul intr-o piesa de teatru. Decorul, improvizat pe moment din elastic, intins peste tot pe scena, care sa nu permita nimanui sa iasa din Ieud, si ajutat de materialele video pe care rulau mici scenete ce sustineau poemele, a constituit al cincelea personaj.
Unde vedem “Ieudul fara iesire”
Piesa este pentru cei care nu mai credeau in poezia contemporana, dar si pentru cei care, de fiecare data cand un mare actor ne paraseste, deplang soarta scenei romanesti fara sa stie ca, in poduri, sau in fumul diverselor cluburi, tinere talente duc mai departe bucuria teatrului, de cele mai multe ori cu zero buget, dar cu multa ambitie, talent si daruire.
“Ieudul fara iesire” o putem vedea uneori la Teatrul Podul (Casa de Cultura a Studentilor, Calea Plevnei Nr. 61), unde intrerea este libera, iar alteori in Club Fabrica. Deocamdata nu este stabilita urmatoarea reprezentatie, dar informatii despre acest experiment teatral reusit puteti gasi pe blogul lorhttp://poezisele.blogspot.ro/p/repetitii.html
miercuri, 20 februarie 2013
Mihnea Columbeanu: Sofisticat cu simplitate
Vă redau mai jos articolul scris de dl. Mihnea Columbeanu despre IEUDUL FĂRĂ IEŞIRE (18 februarie 2013, Teatrul Podul):
IEUDUL FĂRĂ IEŞIRE: SOFISTICAT CU SIMPLITATE
Mai mult decât un simplu experiment teatral
IEUDUL FĂRĂ IEŞIRE: SOFISTICAT CU SIMPLITATE
Mai mult decât un simplu experiment teatral
"Ăsta nu-i poiet, domnule...! N-are fior liric!" declara ritos cândva Al. Piru, despre Marin Sorescu. Trecând peste caracterul discutabil al afirmaţiei (deşi fusese făcută într-o vreme când Piru era încă în floarea lucidităţii), ea punea în evidenţă trăsătura definitorie a poeziei: fiorul liric. Cu excepţia câtorva genuri eminamente narative (balada, fabula, etc.), poezia nu povesteşte, ci transmite. Transmite sentimente, stări, emoţii - şi nu oricum, ci prin fior liric.
Numai pornind de la această realitate fundamentală putem discuta adecvat spectacolul "Ieudul fără ieşire", realizat de Crista Bilciu după poeziile lui Ioan Es. Pop, în cadrul programului ei de a stimula publicul spre "a se împrieteni cu poezia" - specie literară pe nedrept împinsă în desuetudine, de câteva decenii încoace. Câteva reprezentaţii anterioare au avut loc în Club A şi la Muzeul Literaturii Române - unde, din păcate, s-au izbit şi de reacţiile violente ale unor căcănari cu ştaif, varii moşotârci care au început să zbiere şi să iasă ostentativ din sală, vociferând zgomotos şi afară, dornici să demonstreze că cea mai toxică formă de mârlănie e cea poleită cu smalţul semidoctismului şi al fundamentalismului snob. Asemenea reacţii erau pretextate (că "motivate" nu putem spune că ar fi fost) de personalitatea revoluţionară a Cristei Bilciu, dornică mereu să descopere sensuri noi în substanţa spectacolelor sale, exprimându-le în moduri cât mai îndrăzneţe şi novatoare - de unde şi eticheta de "experiment" aplicată montajului "Ieudul fără ieşire". De ce doar etichetă...? Pentru că relaţia dintre conţinut şi formă e atât de consistentă şi echilibrată, încât"Ieudul..." se califică întru totul pentru statutul de spectacol teatral cu drepturi depline - la care se adaugă şi precedentele din istoria contemporană a teatrului. Formulele de acest gen s-au experimentat cu decenii în urmă - Crista Bilciu integrându-se acum într-o categorie de mult consacrată, dar nu repetând sau redescoperind, ci pur şi simplu inventând noi mijloace.
Trebuie să recunosc că nu aveam ştiinţă de poezia lui Ioan Es. Pop, ceea ce, în ultimă instanţă, a constituit un avantaj - cel puţin din perspectivă strict teatrală. Am putut urmări spectacolul ca pe un întreg, asimilând atât substratul său literar, cât şi vehiculul teatral. Deşi extrem de captivant în plan vizual, "Ieudul fără ieşire" transmite limpede poetica lui Ioan Es. Pop - nu atât la nivelul detaliat al versurilor (accesibil fie prin lectură, fie, în sens spectacologic, prin recitaluri - un actor şi un reflector, cum se exemplifica la un moment dat în timpul discuţiilor ulterioare reprezentaţiei), cât mai ales în ceea ce priveşte trăsăturile cele mai cuprinzătoare: starea, sentimentul, stilul, emoţia - într-un cuvânt, fiorul liric explicitat în introducere. Se mariază aici o operă poetică şi imaginea ei teatrală care vorbesc despre sufocanta proză cotidiană, despre presiunea anodinului şi a banalităţii, despre moartea oricăror orizonturi şi perpetuitatea speranţei - cea care moare ultima, şi numai pentru a renaşte.
Aşa cum se întâmplă în cazul multor spectacole independente, cu buget virtualmente nul, soluţia este de factură minimalistă, greul apăsând pe umerii actorilor: Rodica Bunea, Sandra Şimon şi Cristian Rus, care formează un triunghi echilibrat în jurul cuceritoarei Anda Saltelechi (realizatoarea acelui Hamlet feminin din spectacolul de acum câţiva ani al Cristei Bilciu), care deşi porneşte, asemenea celorlalţi, tot de la un non-personaj - sau, mai bine zis, un personaj plurivalent şi semi-abstract, menit să comunice diverse situaţii de viaţă, concepte ideatice şi stări emotive - confiscă scena, prin marea ei deschidere spre disponibilitate şi forţă. Versatilă şi expresivă de asemenea, se distinge alături de ea Sandra Şimon, însoţită apoi de Rodica Bunea, convingătoare într-un registru ponderat şi sobru, şi Cristian Rus, mobil, sclipitor, vivace cu dezinvoltură.
Acest cvartet interpretativ se foloseşte de un arsenal restrâns de costume şi obiecte, dominate permanent de elementul principal: elasticurile care sugerează pânza de păianjen, invadând treptat întreag spaţiul scenic. În paralel cu jocul lor, fundalul este dedicat proiecţiilor de materiale filmate menite să completeze imageria. Condiţiile improvizate din Teatrul "Podul", unde spectacolul a fost jucat azi pentru prima oară, fără a fi beneficiat de o pregătire adecvată, au făcut ca ecranul să fie plasat în lateral, nu în fundal, cum ar fi fost de aşteptat - ceea ce, în fond, s-a dovedit a fi un avantaj: imaginile filmate erau pitoreşti, şi ar fi riscat să distragă interesul spectatorilor - or, această perpendicularitate a axelor vizuale le restituia (atât la propriu, cât şi la figurat) statutul lor (co)lateral: ori de câte ori ochiul fugea, mânat de curiozitate, spre latura cu ecranul, nu peste mult îl atrăgea înapoi spre centrul scenei permanenta forţă de impact a combinaţiilor de actori, obiecte, mişcări şi lumini.
Semnificativ este şi faptul că a fost prima reprezentaţie cu corpuri de iluminat - până acum, spectacolul se juca în lumina ambientală de la Muzeul Literaturii Române. Confruntată pe nepusă masă cu condiţiile eclerajului scenic, Crista Bilciu a reuşit, împreună cu tânărul luminist al Podului, să găsească în pripă soluţii benefice, mai ales în ceea ce priveşte trasarea unor direcţii dramatice cu ajutorul spoturilor şi izolarea anumitor momente de interes, plus câteva compoziţii de contre-jour (pe care un răgaz pregătitor mai îndelungat le-ar fi putut salva de efectele nedorite ale orbirii spectatorilor).
La o adică, însă, merită să fie menţionat faptul că neajunsurile de ordin practic s-au făcut cunoscute doar în cadrul discuţiilor ulterioare, când atât regisoarea, cât şi actorii, şi-au declarat nemulţumirea drastică faţă de calitatea actualei reprezentaţii. Remarcându-le auto-exigenţa, sunt dator totuşi să precizez că, în lipsa acestor mărturisiri, nici nu mi-aş fi imaginat toate acele neajunsuri conjuncturale: aşa cum a fost jucat, spectacolul s-a impus indubitail ca fiind unitar, armonios şi expresiv - ceea ce ne readuce dincoace de sfera împrejurărilor de moment, în zona conceptuală a "Ieudului fără ieşire".
Atât în esenţă, cât şi în sens concret, spectacolul Cristei Bilciu îşi atinge scopul de canal scenic pentru comunicarea poematică sub o nouă formă. Este dramatic şi dinamic, unitar precum şi diversificat, ţinând mereu treaz interesul spectatorului şi transmiţând o permanentă sinusoidă emotivă, de la momentul introductiv al naşterii până la alegoria mortuară din final, când Anda Salteletchi, întruchipând-o pe "doamna cu foarfeca" (în loc de coasă), retează pe rând toate firele de păianjen potenţate metaforic ca fire ale vieţii. Echilibrul întregului "Ieud fără ieşire" se fundamentează pe faptul că, deşi extrem de puternic vizual şi sonor, transmite poezia lui Ioan Es. Pop fără s-o sufoce în avantajul factorului spectacular. Pe scurt, o deplină simbioză între poezie şi teatru.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 februarie, 2013, 22:30-23:52
Bucureşti, România
Primul feedback de spectator la Ieudul no. 5
"nu fii asa aspra cu tine! imi pare rau ca n-am putut ramane la discutiile de dupa. ti-as fi spus ca a mers bine, ca i-a lipsit putin nerv uneori dar muzica cred ca a schimbat sensul interpretarii. din Ieudul fara nicio iesire (caruia vocea sopranei ii sporea anxietatea, temerile, disperarea, viata fara nicio perspectiva, monotona) ai dat alta conotatie interpretarii, apeland la jazz, ca modalitate de evadare din insipid, inodor, incolor. adica, hai sa facem haz de necaz, ca viata asta e si-asa prea aspra si nu trebuie sa punem atat la suflet! jazzul (minunata interpretare), a creat o portita de iesire din Ieud, dansul actorilor ne spunea ca nimic nu e de nerezolvat si ca mai exista speranta acolo unde ieri nu era. ce-am vazut la Club A (facand abstractie de mediu), a fost un Ieud tulbure si uitat de timp, aici, la Podul, Ieudului i se mai oferea o sansa. cred ca e doar o alta viziune, Crista! faci lucruri minunate si actorii tai la fel si pentru asta eram acolo cam 60-70 de persoane. fiecare reprezentatie arata altfel. actorii se reinventeaza la fiecare scena si nu trebuie sa fii asa dezamagita pentru ca nu ai motiv. totul e in regula iar eu si ceilalti va iubim pentru ce faceti!
a fost un spectacol bun. Ioan Es. Pop nu e uşor de interpretat. e ca şi cum eu, spectatorul, m-aş aşeza printre actori şi le-aş studia reacţiile. n-a fost rău, a fost doar ...altfel. vocile sunt perfecte pe text, mişcarea scenică portivită, publicul a înţeles metafora. sunteţi o echipă şi una bună."
Acest blog este jurnalul acestui proiect şi de aceea încerc să salvez în el tot ce ni se întâmplă în lungul şi anevoiosul nostru drum al mariajului dintre poezie şi teatru.
Impresii de la public după Ieudul no. 5
Ce v-a plăcut la experimentul nostru: E ceva nou pentru mine şi a fost interesant.
Ce nu v-a plăcut la experimentul nostru: Nu am nimic de comentat în această privinţă.
Care moment v-a impresionat cel mai tare şi de ce: Începutul.
Alte observaţii: Bravo!
2. Teca Andreea, 25 de ani
Ce v-a plăcut la experimentul nostru: Ineditul şi actorii
Ce nu v-a plăcut la experimentul nostru: Locaţia
Care moment v-a impresionat cel mai tare şi de ce: Momentul de început, a avut un puternic impact vizual
3. Mădălina Valentin, 40 de ani
Ce v-a plăcut la experimentul nostru: Jocul actorilor, în special Anda.
Ce nu v-a plăcut la experimentul nostru: Aproape nimic.
Care moment v-a impresionat cel mai tare şi de ce: Replica: "Atâta NIMIC ca noi nu are NIMENI", pt. că-i o chestie tragică spusă cu imaginaţie şi umor.
Alte observaţii: Cât mai multe spectacole!
4. Cezar, 24 de ani
Ce v-a plăcut la experimentul nostru: Combinaţia dintre muzică, rolul actorilor şi proiecţia.
Ce nu v-a plăcut la experimentul nostru: N-am înţeles în totalitate piesa.
Care moment v-a impresionat cel mai tare şi de ce: Finalul m-a lăsat cu multe întrebări şi mi-a plăcut, pentru că mă intrigă.
5.
Ce v-a plăcut la experimentul nostru: Ideea de teatru şi poezie
Ce nu v-a plăcut la experimentul nostru: Nu am înţeles toată piesa şi care este firul narativ. Există un fir narativ? Dacă printre fire s-ar fi încurcat dansatori contemporani ar fi fost mai frumos.
Care moment v-a impresionat cel mai tare şi de ce: Momentul sânilor, acolo am înţeles:)
Alte observaţii: Ideea e foarte mişto, bănuiesc că mai mult exerciţiu va duce lucrurile într-o direcţie bună. Succes!
6.
Ce v-a plăcut la experimentul nostru: Iniţiativa
Alte observaţii: Asemenea text este greu de urmărit, când se întâmplă prea multe simultan. Trebuie să vă hotărâţi pe ce doriţi să concentraţi atenţia spectatorului.
7. Mihnea Columbeanu
Ce v-a plăcut la experimentul nostru: Relaţia dintre sofisticare şi simplitate
Ce nu v-a plăcut la experimentul nostru: Descărcările autocritice de la conversaţiile de după
Care moment v-a impresionat cel mai tare şi de ce: Zbaterile în pânza de păianjen, ingenioase şi expresive
Alte observaţii: ...în cronică
8. student, 24 de ani
Ce v-a plăcut la experimentul nostru: Originalitatea şi în special impresia dramatică indusă publicului
Ce nu v-a plăcut la experimentul nostru: Nu a fost ceva care să nu-mi placă în mod special. Sunteţi ok.
Care moment v-a impresionat cel mai tare şi de ce: Tăierea corzilor cu foarfeca, datorită impresiei de ruptură, de părăsire...
Alte observaţii: Mult succes!:)
9. Andrei, 24 de ani, blogger
Ce v-a plăcut la experimentul nostru: muzica şi actorii
Ce nu v-a plăcut la experimentul nostru: faptul că nu ştiam exact ce se întâmplă
Care moment v-a impresionat cel mai tare şi de ce: actorii au fost implicaţi, toată piesa a fost impresionantă
Alte observaţii: consider că această piesă trebuia să aibă o distribuţie mai largă şi trebuia făcută o introducere în acţiune
foto: Călin Derzelea
Zi de zi: Interviu de dărâmat uşi
Am avut o discuţie foarte faină cu Valentin Covaciu de la cotidianul mureşean "Zi de zi" şi a fost consemnat în paginile ziarului din 18 februarie 2013. Ca să îl citiţi direct de la sursă, faceţi click aici. Dacă, din vreun motiv, linkul nu funcţionează, citiţi interviul mai jos:
Reporter: Cum e să faci teatru independent în România?
Crista Bilciu: Fac teatru independent de vreo 7 ani. Nu mai ştiu cum e mişcarea independentă în Târgu-Mureş acum, dar eu am crescut cu teatrul alternativ făcut la Underground la Teatrul Ariel. Profesorii noştri erau scandalizaţi că mergem la acele spectacole, dar pe mine m-au ajutat să am o concepţie foarte modernă despre teatru. În Bucureşti mişcarea independentă e puternică, deşi unii spun că în România nu prea există teatru independent. Nu discut calitatea lui sau capacitatea de a face concurenţă teatrului instituţionalizat, dar sunt foarte mulţi tineri artişti care încearcă să supravieţuiască exprimându-se şi experimentând prin tot felul de spaţii, pentru că uşile teatrelor nu le prea sunt deschise, nu sunt concursuri de debut, aşa cum există pentru literatură de exemplu. Cum vine treaba cu teatrul independent în România? Strângi nişte oameni pe care îi convingi să facă teatru fără să fie plătiţi şi, pe lângă asta, să facă singuri şi întreaga muncă a personalului administrativ. Dimineaţa repeţi pe unde apuci (am repetat chiar şi pe treptele facultăţilor sau în Parcul Herăstră), după-masa alergi prin magazine chinezeşti şi second-hand să îţi cumperi pe banii tăi recuzita şi materialele pentru costume, să faci afişe şi fluturaşi publicitari pe care tot tu îi distribui la metrou, iar noaptea trimiţi scrisori de promovare la presă, oameni de teatru şi bloggeri… Şapte ani de zile nu am câştigat aproape niciun leu – mulţi artişti sunt scandalizaţi de faptul că accept aşa ceva, dar eu nu cred că muncim gratis. Când nu ai ”pile” şi nu eşti dispus să faci compromisuri nici pe plan moral, nici profesional, nu-ţi rămâne decât calea asta: să urci milimetric către ceea ce visezi, să îţi faci un CV, să câştigi experienţă – în ideea că cineva, la un moment dat, te descoperă, îţi dă o şansă într-un teatru şi o să-ţi poţi face meseria în condiţii civilizate. Sunt artişti care nici nu îşi doresc să facă teatru într-o instituţie, ei aleg intenţionat calea teatrului independent, dar nu e şi cazul meu. Eu sunt ”independentă” doar pentru că mă antrenez încă şi nu înţeleg exact cum anume se negociază cu un director un contract avantajos de ambele părţi. Pe mine mă atrag marile texte, distribuţiile mari, producţiile care implică muzică live, coregrafie, costume. Ei ar vrea comedii facile, care să nu încurce mai mult de 3-4 actori şi să nu necesite bani de producţie…
Rep.: Ai preluat modul de lucru al lui Purcărete?
C.B.: Când m-am întors la Bucureşti, asta am vrut să fac şi eu. Am vrut să fac un laborator de experimente teatrale. Ce era fascinant la Purcărete? Deşi nu vorbea, avea aşa de multă greutate, cumva unde era el era centrul de greutate al oraşului, nu numai al teatrului. Era extraordinar câtă putere de convingere avea nefăcând nimic în sensul acesta. Alţi regizori strigă, se enervează, dar Purcărete efectiv domina prin propria prezenţă, ştiai că are dreptate. Cum spuneam, am vrut să experimentez ceea ce învăţasem, aşa că am găsit un spaţiu la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, am strâns o echipă de oameni şi ne-am găsit un nume: „Teatrul de Foc”. Lucram zilnic: făceam încălzire fizică şi vocală, improvizaţie, citeam împreună şi discutam teoriile lui Peter Brook şi Grotowski, încercam să aplicăm exerciţiile lui Eugenio Barba, vizionam înregistrări cu spectacole. Am reuşit să funcţionăm vreo 7 luni la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, după care ne-au omorât intrigile.
Rep.: Cu ați ajuns la Teatrul „Podul”, unde jucați acum?
C.B.: Teatrul Podul e un loc de răscruce în cariera mea. După ce am absolvit Facultatea de Teatru din Mureș, eram atât de dezamăgită de mine, încât mă gândeam să abandonez teatrul și să fac film. Am dat admitere la București și am intrat la Universitatea Media, la clasa lui Dan Pița. Adoram filmele lui Pița – de altfel, ”Pas în doi”, cu Claudiu Bleonț și Petre Nicolae, a fost primul film pe care l-am văzut vreodată la cinema. Abia așteptam să-l întâlnesc pe Dan Pița, doar că, în prima săptămână de școală, el nu a venit. Am ieșit tristă pe poarta facultății și un coleg mi-a spus : Hei, dacă tot nu avem ore, nu veniți cu mine la Teatrul Podul ? Este acolo un profesor, Cătălin Naum : e suficient să se uite la tine o dată și îți spune, fără greș, dacă vei face teatru sau nu. M-am dus la ”Podul” și n-am mai plecat de acolo câțiva ani. Eu nu sunt credincioasă, dar locul acela are ceva din sacralitatea unui templu. De la dl. Naum am învățat să lucrez cu actorii. Am regizat acolo vreo 12 spectacole… Pe urmă am simțit că e timpul să merg pe drumul meu. Acum nu ne-am întors în Pod, dăm doar câteva reprezentații acolo, până când ne găsim locul.
CRISTA BILCIU: DACĂ VREI CEVA CU ADEVĂRAT, BAŢI LA UŞĂ PÂNĂ SE DĂRÂMĂ
de Valentin Covaciu
Crista Bilciu, regizor şi scriitoare, din Târgu Mureş, face teatru independent de aproximativ 7 ani în Bucureşti, realizând 18 spectacole, ultimele trei, “Poezisele”, “Ieudul fără ieşire” şi “Blas-fem”, cu trupa Teatrul de Foc. A fost şi asistentă de regie la câte două spectacole regizate de Silviu Purcărete şi Alexander Hausvater. În anul 2011 a debutat cu “Poema desnuda”, la Cartea Românească. A făcut Facultatea de Litere, specializarea română-engleză, la Universitatea “Petru Maior”(UPM) din Târgu Mureş, regie la Universitatea de Arte din Târgu Mureş, apoi Facultatea de Regie de Film şi TV, la Universitatea Media din Bucureşti. A absolvit două mastere, în prezent fiind doctorand în Poezie contemporană românească la UPM. M-am întâlnit cu Crista Bilciu în Bucureşti, într-o sală a Casei de Cultură a Studenţilor, unde sunt jucate acum spectacolele ei, mi-a povestit despre întâlnirea cu regizorul Silviu Purcărete, despre teatrul independent şi despre încercarea de a intra în sistemul teatrelor de stat, spunându-mi şi că s-ar bucura să vină cu unul dintre spectacolele sale în Târgu Mureş.
Reporter: Cum e să faci teatru independent în România?Crista Bilciu: Fac teatru independent de vreo 7 ani. Nu mai ştiu cum e mişcarea independentă în Târgu-Mureş acum, dar eu am crescut cu teatrul alternativ făcut la Underground la Teatrul Ariel. Profesorii noştri erau scandalizaţi că mergem la acele spectacole, dar pe mine m-au ajutat să am o concepţie foarte modernă despre teatru. În Bucureşti mişcarea independentă e puternică, deşi unii spun că în România nu prea există teatru independent. Nu discut calitatea lui sau capacitatea de a face concurenţă teatrului instituţionalizat, dar sunt foarte mulţi tineri artişti care încearcă să supravieţuiască exprimându-se şi experimentând prin tot felul de spaţii, pentru că uşile teatrelor nu le prea sunt deschise, nu sunt concursuri de debut, aşa cum există pentru literatură de exemplu. Cum vine treaba cu teatrul independent în România? Strângi nişte oameni pe care îi convingi să facă teatru fără să fie plătiţi şi, pe lângă asta, să facă singuri şi întreaga muncă a personalului administrativ. Dimineaţa repeţi pe unde apuci (am repetat chiar şi pe treptele facultăţilor sau în Parcul Herăstră), după-masa alergi prin magazine chinezeşti şi second-hand să îţi cumperi pe banii tăi recuzita şi materialele pentru costume, să faci afişe şi fluturaşi publicitari pe care tot tu îi distribui la metrou, iar noaptea trimiţi scrisori de promovare la presă, oameni de teatru şi bloggeri… Şapte ani de zile nu am câştigat aproape niciun leu – mulţi artişti sunt scandalizaţi de faptul că accept aşa ceva, dar eu nu cred că muncim gratis. Când nu ai ”pile” şi nu eşti dispus să faci compromisuri nici pe plan moral, nici profesional, nu-ţi rămâne decât calea asta: să urci milimetric către ceea ce visezi, să îţi faci un CV, să câştigi experienţă – în ideea că cineva, la un moment dat, te descoperă, îţi dă o şansă într-un teatru şi o să-ţi poţi face meseria în condiţii civilizate. Sunt artişti care nici nu îşi doresc să facă teatru într-o instituţie, ei aleg intenţionat calea teatrului independent, dar nu e şi cazul meu. Eu sunt ”independentă” doar pentru că mă antrenez încă şi nu înţeleg exact cum anume se negociază cu un director un contract avantajos de ambele părţi. Pe mine mă atrag marile texte, distribuţiile mari, producţiile care implică muzică live, coregrafie, costume. Ei ar vrea comedii facile, care să nu încurce mai mult de 3-4 actori şi să nu necesite bani de producţie…
Rep.: Cum l-ai cunoscut pe Silviu Purcărete?
C.B.: După atâta teatru independent cu buget zero şi foarte putin interes din partea comunitătii teatrale româneşti, obosisem şi mi-am dat seama că mă împotmolisem, că nu aveam nicio şansă de a face teatrul pe care vroiam să-l fac. Şi atunci am zis că mă-ntorc la şcoală. Şi cum pot să mă întorc la şcoală? Hai să fac eu asistenţă la un regizor mare. Mi-am făcut o listă de opţiuni şi am zis că o iau de la regizorii mai mici şi tot aşa până la cei mai mari. Apoi mi-am dat seama că nu am la dispoziţie o sută de ani şi mi-am zis, hai să incerc să fac asistenţă de regie direct la regizorul la care-mi doresc eu cel mai tare. Cine? Purcărete. Cum fac asta? Am văzut că va fi prezent la o conferinţă la Festivalul Naţional de Teatru din 2011. M-am dus frumos acolo, l-am văzut şi mi-a plăcut foarte mult – un om fără aroganţa vedetelor, cald, sincer. După conferintă i-am spus cine sunt, că sunt regizor, i-am dat şi volumul meu de poezii ca să aibă, cât de cât, ocazia să mă cunoască. I-am spus că de doi ani încerc să-i aflu adresa de email, dar nimeni nu vrea să mi-o dea. „Cum nu vrea?!”, s-a mirat şi mi-a dat mailul. Peste câteva zile i-am scris o scrisoare lungă, i-am explicat de ce îmi doresc să lucrez cu el, i-am trimis link-uri la spectacolele mele puse pe internet etc. Mi-a spus că merge la Craiova unde montează un spectacol, „O furtună”, dar că nu mă poate lua asistentă pentru că nu e teatrul lui, va trebui să-l conving pe director. Aşa că i-am scris directorului Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Mircea Cornişteanu. Nu mi-a răspuns, aşa că l-am sunat. Iniţial nu a vrut să mă primească, a spus că nu mă cunoaşte, că dacă nu am reuşit în primii şapte ani ceva nu e în regulă… I-am răspuns cu un mail îndârjit, în care i-am spus că şi Liviu Ciulei a debutat târziu. I-am spus că sunt dispusă să muncesc în schimbul privilegiului de a fi acolo: că ştiu să traduc din engleză, să fac muncă de birou, că am mai lucrat ca regizor tehnic şi impresar… De data asta mi-a răspuns că apreciază îndârjirea mea şi mă primeşte. Şi mi-a plăcut că a adăugat că nu era nevoie să depun nicio altă muncă în schimb, pentru că el îmi doreşte să-mi petrec timpul acumulând cunoştinţe utile pentru cariera mea şi nu robotind în jurul teatrului.
C.B.: După atâta teatru independent cu buget zero şi foarte putin interes din partea comunitătii teatrale româneşti, obosisem şi mi-am dat seama că mă împotmolisem, că nu aveam nicio şansă de a face teatrul pe care vroiam să-l fac. Şi atunci am zis că mă-ntorc la şcoală. Şi cum pot să mă întorc la şcoală? Hai să fac eu asistenţă la un regizor mare. Mi-am făcut o listă de opţiuni şi am zis că o iau de la regizorii mai mici şi tot aşa până la cei mai mari. Apoi mi-am dat seama că nu am la dispoziţie o sută de ani şi mi-am zis, hai să incerc să fac asistenţă de regie direct la regizorul la care-mi doresc eu cel mai tare. Cine? Purcărete. Cum fac asta? Am văzut că va fi prezent la o conferinţă la Festivalul Naţional de Teatru din 2011. M-am dus frumos acolo, l-am văzut şi mi-a plăcut foarte mult – un om fără aroganţa vedetelor, cald, sincer. După conferintă i-am spus cine sunt, că sunt regizor, i-am dat şi volumul meu de poezii ca să aibă, cât de cât, ocazia să mă cunoască. I-am spus că de doi ani încerc să-i aflu adresa de email, dar nimeni nu vrea să mi-o dea. „Cum nu vrea?!”, s-a mirat şi mi-a dat mailul. Peste câteva zile i-am scris o scrisoare lungă, i-am explicat de ce îmi doresc să lucrez cu el, i-am trimis link-uri la spectacolele mele puse pe internet etc. Mi-a spus că merge la Craiova unde montează un spectacol, „O furtună”, dar că nu mă poate lua asistentă pentru că nu e teatrul lui, va trebui să-l conving pe director. Aşa că i-am scris directorului Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Mircea Cornişteanu. Nu mi-a răspuns, aşa că l-am sunat. Iniţial nu a vrut să mă primească, a spus că nu mă cunoaşte, că dacă nu am reuşit în primii şapte ani ceva nu e în regulă… I-am răspuns cu un mail îndârjit, în care i-am spus că şi Liviu Ciulei a debutat târziu. I-am spus că sunt dispusă să muncesc în schimbul privilegiului de a fi acolo: că ştiu să traduc din engleză, să fac muncă de birou, că am mai lucrat ca regizor tehnic şi impresar… De data asta mi-a răspuns că apreciază îndârjirea mea şi mă primeşte. Şi mi-a plăcut că a adăugat că nu era nevoie să depun nicio altă muncă în schimb, pentru că el îmi doreşte să-mi petrec timpul acumulând cunoştinţe utile pentru cariera mea şi nu robotind în jurul teatrului.
Rep.: Cum a fost la Craiova?
C.B.: Când am ajuns acolo nu știam pe nimeni. În primele zile nici nu mi-am desfăcut bagajele, mă așteptam să mă trimită acasă oricând. Mă gândeam că fiecare, atât Purcărete cât și Cornișteanu, au impresia că sunt ”pila” celuilalt, iar când se vor întâlni își vor da seama că niciunul nu mă cunoaște. La prima repetiție, Purcărete le-a spus actorilor doar atât: ea e Crista și a cerut voie să stea la repetiții – unii dintre actori nici nu mă salutau la început. Totul era absolut nou pentru mine și felul în care lucra Purcărete… n-am mai văzut așa ceva. Avea o liniște și un calm, stătea zile în șir și observa lucrurile. Nu era agitația aceea cu care eram obișnuită. Primul meu adevărat profesor de regie a fost Alexander Hausvater, căruia i-am fost asistentă la două proiecte: la el totul era foarte rapid și alert, avea tot spectacolul în cap dinainte, filmic. La Purcărete nu, cu o zi înainte de premieră îl întrebam: dar Prospero ce face acolo? El răspundea: ”nu știu”. Totul era construit foarte atent pe situația respectivă, pe oamenii cu care lucra. Multe lucruri s-au construit pe ”accidente” și asta era grozav, era foarte viu. E un stil de lucru care o relaxare necesară pentru creație. Înainte veneam și eu la repetițiile mele cu toate lecțiile făcute de acasă. Acum depinde și de echipa cu care lucrezi, uneori, totuși e bine să vii cu proiectul gata gândit, mai ale când nu cunoști bine echipa și nu ai mult timp la dispoziție. Însă, când ai timp și o echipă creativă, o lași să crească, o conduci fără să-și dea nimeni seama că lucrurile nu merg chiar de la sine. Așa făcea Purcărete, era ca un suflu de energie, care anima lucrurile, fără să impună nimic cu de-a sila.
C.B.: Când am ajuns acolo nu știam pe nimeni. În primele zile nici nu mi-am desfăcut bagajele, mă așteptam să mă trimită acasă oricând. Mă gândeam că fiecare, atât Purcărete cât și Cornișteanu, au impresia că sunt ”pila” celuilalt, iar când se vor întâlni își vor da seama că niciunul nu mă cunoaște. La prima repetiție, Purcărete le-a spus actorilor doar atât: ea e Crista și a cerut voie să stea la repetiții – unii dintre actori nici nu mă salutau la început. Totul era absolut nou pentru mine și felul în care lucra Purcărete… n-am mai văzut așa ceva. Avea o liniște și un calm, stătea zile în șir și observa lucrurile. Nu era agitația aceea cu care eram obișnuită. Primul meu adevărat profesor de regie a fost Alexander Hausvater, căruia i-am fost asistentă la două proiecte: la el totul era foarte rapid și alert, avea tot spectacolul în cap dinainte, filmic. La Purcărete nu, cu o zi înainte de premieră îl întrebam: dar Prospero ce face acolo? El răspundea: ”nu știu”. Totul era construit foarte atent pe situația respectivă, pe oamenii cu care lucra. Multe lucruri s-au construit pe ”accidente” și asta era grozav, era foarte viu. E un stil de lucru care o relaxare necesară pentru creație. Înainte veneam și eu la repetițiile mele cu toate lecțiile făcute de acasă. Acum depinde și de echipa cu care lucrezi, uneori, totuși e bine să vii cu proiectul gata gândit, mai ale când nu cunoști bine echipa și nu ai mult timp la dispoziție. Însă, când ai timp și o echipă creativă, o lași să crească, o conduci fără să-și dea nimeni seama că lucrurile nu merg chiar de la sine. Așa făcea Purcărete, era ca un suflu de energie, care anima lucrurile, fără să impună nimic cu de-a sila.
Rep.: Ai preluat modul de lucru al lui Purcărete?C.B.: Când m-am întors la Bucureşti, asta am vrut să fac şi eu. Am vrut să fac un laborator de experimente teatrale. Ce era fascinant la Purcărete? Deşi nu vorbea, avea aşa de multă greutate, cumva unde era el era centrul de greutate al oraşului, nu numai al teatrului. Era extraordinar câtă putere de convingere avea nefăcând nimic în sensul acesta. Alţi regizori strigă, se enervează, dar Purcărete efectiv domina prin propria prezenţă, ştiai că are dreptate. Cum spuneam, am vrut să experimentez ceea ce învăţasem, aşa că am găsit un spaţiu la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, am strâns o echipă de oameni şi ne-am găsit un nume: „Teatrul de Foc”. Lucram zilnic: făceam încălzire fizică şi vocală, improvizaţie, citeam împreună şi discutam teoriile lui Peter Brook şi Grotowski, încercam să aplicăm exerciţiile lui Eugenio Barba, vizionam înregistrări cu spectacole. Am reuşit să funcţionăm vreo 7 luni la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, după care ne-au omorât intrigile.
Rep: Ce s-a întâmplat?
C.B.: Ştii cum se-ntâmplă în România: când cineva face ceva bun şi interesant, din pasiune, se găsesc câţiva cărora să nu le convină. A fost o chestie absurdă. Când tu ştii că faci bine, nu te aştepţi să ţi se facă rău. Eram un grup de tineri, toţi cu facultatea terminată, care munceam gratis şi în fiecare zi de luni dădeam un spectacol gratis. Promovam şi poezia românească contemporană…, dar uite că au fost unii deranjaţi.
C.B.: Ştii cum se-ntâmplă în România: când cineva face ceva bun şi interesant, din pasiune, se găsesc câţiva cărora să nu le convină. A fost o chestie absurdă. Când tu ştii că faci bine, nu te aştepţi să ţi se facă rău. Eram un grup de tineri, toţi cu facultatea terminată, care munceam gratis şi în fiecare zi de luni dădeam un spectacol gratis. Promovam şi poezia românească contemporană…, dar uite că au fost unii deranjaţi.
Rep. : Ce aţi făcut după…
C.B.: Spectacolele fiind construite şi având succes, am zis să nu le lăsăm să moară şi să încercăm să le jucăm în continuare. Am găsit diverse spaţii, dar sunt destul de dezamăgită de interesul oamenilor de litere pentru ce facem noi. Mulţi poeţi nici nu au venit să îşi vadă poeziile puse în scenă. Unii au zis că nu le place teatrul, alţii pur şi simplu nu au răspuns la invitaţii. Există şi poeţi care ne susţin, mai ales Ioan Es. Pop, cu care avem o colaborare foarte frumoasă. Jucăm acum „Ieudul fără ieşire”, o carte de-a lui care mă fascinează. A fost extraordinar să-l avem aproape de noi. Chiar aveam emoţii că nu o să-i placă sau că va spune că nu am înţeles nimic din poezia lui. Nu a fost aşa. De fiecare dată când jucăm vine şi el, stă de vorbă cu publicul.
C.B.: Spectacolele fiind construite şi având succes, am zis să nu le lăsăm să moară şi să încercăm să le jucăm în continuare. Am găsit diverse spaţii, dar sunt destul de dezamăgită de interesul oamenilor de litere pentru ce facem noi. Mulţi poeţi nici nu au venit să îşi vadă poeziile puse în scenă. Unii au zis că nu le place teatrul, alţii pur şi simplu nu au răspuns la invitaţii. Există şi poeţi care ne susţin, mai ales Ioan Es. Pop, cu care avem o colaborare foarte frumoasă. Jucăm acum „Ieudul fără ieşire”, o carte de-a lui care mă fascinează. A fost extraordinar să-l avem aproape de noi. Chiar aveam emoţii că nu o să-i placă sau că va spune că nu am înţeles nimic din poezia lui. Nu a fost aşa. De fiecare dată când jucăm vine şi el, stă de vorbă cu publicul.
Rep.: Cu ați ajuns la Teatrul „Podul”, unde jucați acum?C.B.: Teatrul Podul e un loc de răscruce în cariera mea. După ce am absolvit Facultatea de Teatru din Mureș, eram atât de dezamăgită de mine, încât mă gândeam să abandonez teatrul și să fac film. Am dat admitere la București și am intrat la Universitatea Media, la clasa lui Dan Pița. Adoram filmele lui Pița – de altfel, ”Pas în doi”, cu Claudiu Bleonț și Petre Nicolae, a fost primul film pe care l-am văzut vreodată la cinema. Abia așteptam să-l întâlnesc pe Dan Pița, doar că, în prima săptămână de școală, el nu a venit. Am ieșit tristă pe poarta facultății și un coleg mi-a spus : Hei, dacă tot nu avem ore, nu veniți cu mine la Teatrul Podul ? Este acolo un profesor, Cătălin Naum : e suficient să se uite la tine o dată și îți spune, fără greș, dacă vei face teatru sau nu. M-am dus la ”Podul” și n-am mai plecat de acolo câțiva ani. Eu nu sunt credincioasă, dar locul acela are ceva din sacralitatea unui templu. De la dl. Naum am învățat să lucrez cu actorii. Am regizat acolo vreo 12 spectacole… Pe urmă am simțit că e timpul să merg pe drumul meu. Acum nu ne-am întors în Pod, dăm doar câteva reprezentații acolo, până când ne găsim locul.
Rep.: Care e cel mai important lucru pentru un regizor?
C.B.: Din câte am observat, regia nu e o meserie cu care să te naști. Cel mai iportant pentru un regizor e lucrul cu oamenii. Să nu le îngrădești personalitatea, ci să le-o dezvolți. E absurd să te folosești de un actor ca de o marionetă. Poți să ai talent nativ, să ai un IQ foarte mare, să ai o cultură literară, muzicală și plastică bine pusă la punct, dar astea nu te fac regizor, deși sunt calități necesare. Eu în facultate eram un regizor foarte prost, eram timidă, aveam cele mai mari note la teorie și cele mai proaste la regie, pentru că nu știam să lucrez cu oamenii. Eram un mic șoricel de bibliotecă.
C.B.: Din câte am observat, regia nu e o meserie cu care să te naști. Cel mai iportant pentru un regizor e lucrul cu oamenii. Să nu le îngrădești personalitatea, ci să le-o dezvolți. E absurd să te folosești de un actor ca de o marionetă. Poți să ai talent nativ, să ai un IQ foarte mare, să ai o cultură literară, muzicală și plastică bine pusă la punct, dar astea nu te fac regizor, deși sunt calități necesare. Eu în facultate eram un regizor foarte prost, eram timidă, aveam cele mai mari note la teorie și cele mai proaste la regie, pentru că nu știam să lucrez cu oamenii. Eram un mic șoricel de bibliotecă.
Rep.: Ce planuri ai?
C.B.: Mă gândesc că a venit timpul să-ncep să depun proiecte în teatre şi să-mi fac meseria la modul serios. Nu ştiu dacă e idee bună, dar cred că ar trebui să trec peste perioada de experimente independente. Să bat la uşi ca regizor şi să fac ce face Purcărete, de exemplu. Chiar vreau să fac treaba asta, să văd dacă e adevărat că sistemul e închis şi nu ai nicio şansă dacă vii din afara lui. Dacă stau să mă gândesc de ce, în aproape 8 ani, nu am ajuns într-un teatru de stat, îmi dau seama că nici nu am încercat cu adevărat. Am început să negociez doar în urmă cu câteva luni, după lucrul cu Purcărete. Să ştii că niciodată nu mi s-a spus nu. Un director de teatru are întotdeauna grijă să te scoată pe uşă foarte frumos, cu vorbe frumoase, cu ”mai vino”, ”mai caută-mă”. Ieşi afară şi te-ntrebi: Ce mi-a dat? Nimic. Când să mai vin? – Mai încolo. Ce înseamnă ”mai încolo”? Asta e nasol, că dacă-ţi spune clar ”NU” poţi să te revolţi, dar dacă te duce cu vorba nu ştii ce să faci. Dacă vrei cu adevărat ceva baţi la uşă până se dărâmă uşa!
C.B.: Mă gândesc că a venit timpul să-ncep să depun proiecte în teatre şi să-mi fac meseria la modul serios. Nu ştiu dacă e idee bună, dar cred că ar trebui să trec peste perioada de experimente independente. Să bat la uşi ca regizor şi să fac ce face Purcărete, de exemplu. Chiar vreau să fac treaba asta, să văd dacă e adevărat că sistemul e închis şi nu ai nicio şansă dacă vii din afara lui. Dacă stau să mă gândesc de ce, în aproape 8 ani, nu am ajuns într-un teatru de stat, îmi dau seama că nici nu am încercat cu adevărat. Am început să negociez doar în urmă cu câteva luni, după lucrul cu Purcărete. Să ştii că niciodată nu mi s-a spus nu. Un director de teatru are întotdeauna grijă să te scoată pe uşă foarte frumos, cu vorbe frumoase, cu ”mai vino”, ”mai caută-mă”. Ieşi afară şi te-ntrebi: Ce mi-a dat? Nimic. Când să mai vin? – Mai încolo. Ce înseamnă ”mai încolo”? Asta e nasol, că dacă-ţi spune clar ”NU” poţi să te revolţi, dar dacă te duce cu vorba nu ştii ce să faci. Dacă vrei cu adevărat ceva baţi la uşă până se dărâmă uşa!
Rep.: Cât de greu e să intri în sistem?
C.B.: Tu termini facultatea și ai diplomă de artist, care oricum e ceva foarte dubios. Și tu trebuie să mergi cu diploma aceea de artist să convingi niște oameni că ești, într-adevăr, artist – și ei trebuie să te lase să-ți faci meseria. E foarte greu pentru un om de teatru tânăr, pentru că, dacă nu ești primit în teatru și nu ai condiții să-ți faci treaba, nu o poți face. Tu nu produci un obiect pe care să-l ți asupra ta și să-l arăți, așa cum fac scriitorii sau pictorii sau muzicienii. Și, chiar dacă ți se dă o șansă, e foarte dificil să demonstrezi pe loc, pentru că după ce termini școala de regie nu ești pregătit, chiar nu ești pregătit. Îmi amintesc cum îmi spuneau profesorii de la teatru din Târgu Mureș că abia după 10 ani de la terminarea facultății ajungi regizor. Atâta timp îți ia să se așeze informația, să experimetezi, să acumulezi experiență.
C.B.: Tu termini facultatea și ai diplomă de artist, care oricum e ceva foarte dubios. Și tu trebuie să mergi cu diploma aceea de artist să convingi niște oameni că ești, într-adevăr, artist – și ei trebuie să te lase să-ți faci meseria. E foarte greu pentru un om de teatru tânăr, pentru că, dacă nu ești primit în teatru și nu ai condiții să-ți faci treaba, nu o poți face. Tu nu produci un obiect pe care să-l ți asupra ta și să-l arăți, așa cum fac scriitorii sau pictorii sau muzicienii. Și, chiar dacă ți se dă o șansă, e foarte dificil să demonstrezi pe loc, pentru că după ce termini școala de regie nu ești pregătit, chiar nu ești pregătit. Îmi amintesc cum îmi spuneau profesorii de la teatru din Târgu Mureș că abia după 10 ani de la terminarea facultății ajungi regizor. Atâta timp îți ia să se așeze informația, să experimetezi, să acumulezi experiență.
marți, 19 februarie 2013
Ieudul no. 5: Feedback de la echipa de foc
Anda Saltelechi
Pfffffff, feedback... pentru asta trebuie să îmi aprind o țigară. Nu glumesc. Nu prea am chef de glume azi, dimpotrivă, îmi vine să trăiesc, să trăiesc serios, fără fițe, parafițe, multifițe etc. Și o să zic tot ce am de zis. Am simțit tensiuni nasoale aseară, proastă concentrare înainte de spectacol, am simțit frică, plutea în aer... stres. Nuu înțeleg exact care a fost motivul. Luminile la Poezise au fost gata cu 10 minute înainte de spectacol, deci... atmosfera a fost, oarecum, aceeași... Doar că acum, în sală, erau cu mult mai multe persoane și relația dintre noi, actorii nu nu nu a existat. A existat, mi se pare, acum când mă gândesc înapoi, frică... oboseală... și proastă concentrare, cum am zis mai sus. Era locul nou pentru ”Ieud”, erau mulți oameni, și era deconcentrare. Nu dau vina pe nimeni. Atenție. Și a început spectacolul, așa... în condițiile astea. Mie mi s-a anulat frica, total. Până după primul moment m-am simțit excepțional, deși pare-se, am bulibășit textul puțin (îmi cer scuze Rodicăi pentru asta, sper că s-a scos)... Momentul de dans de după primul moment a fost ok, cred... apoi au mai fost câteva greșeli dar le-am dres... finalul însă nu mi-l iert... nu o să zic aici ce am greșit NOI TOȚI în final, însă ar trebui să ne tragem un mare semnal de alarmă. Eu mi-l trag singură, fiecare cu conștiința lui de actor /actriță ... Proiecțiile bănuiesc au fost bine făcute, luminile bune - e problema actorului să stea în lumina, asta nu trebuie să constituie o problemă :) ... muzica faină, a dat o altă conotație (foarte interesantă spectacolului)... și Teo mi-a zis că s-a simțit foarte bine :) Despre ce s-a întâmplat după spectacol nu discut, spun doar că nu aș vrea să fiu regizor și să văd cum mi se destramă spectacolul, pe alocuri... nu cred că aș suporta...
”Așa merg lucrurile”
Simon Sandra
Nu stiu cum s-a vazut spectacolul din public dar cu siguranta pe scena nu s-a simtit ca fiind prost,cel mai prost,de nevazut... etc,asa cum l-a prezentat Crista la final,in discutia cu publicul.Au fost intradevar greseli, "prostesti" le-as numi,facute din graba si din disperarea de a ridica spectacolul atunci cand trena.Cred ca ar trebui sa fim mai relaxati atat inainte de spectacol cat si in timpul lui.Ar trebui sa ne conectam mai mult,noi actorii intre noi dar si cu publicul.Pe mine m-au incurcat si luminile.Se intamplau atat de multe lucruri pe scena la care trebuia sa fiu atenta, iar aseara s-a introdus si lumina pe care eram nevoita sa o caut oarecum,sa nu joc in intuneric.M-a debusolat,nefiind obisnuita cu reflectoare in acest spectacol.Daca m-ar fi intrebat cineva pe care dintre cele 3 spectacole ale noastre imi place sa-l joc as fi raspuns "Ieudul",asta inainte de ultimul spectacol "Poezisele".Desi iubesc volumul acesta de poezii al lui Ioan Es.Pop,acum as raspunde ca imi place mai mult "Poezisele"; mi se pare mai curat,nu atat de agitat si ma simt mai increzatoare pe scena.Problema cu "Ieudul" cred ca este lipsa repetitiilor si am impresia ca inca se bazeaza pe multa improvizatie.Mi-a placut muzica de aseara;chiar a facut parte din spectacol.Publicul a fost nesteptat de mult si ma bucur ca nu au luat parte toti la discutia finala.M-am simtit ca si cum ne-am fi spalat hainele in public. Cred ca noi ar trebui sa asteptam un feedback de la ei dupa reprezentatie si nu invers.Sper ca data viitoare sa fie mai bine din punctul tuturor de vedere.
Cristian Rus
Am fost foarte nerabdator sa joc Ieudul number five, deoarece ma incanta ideea de muzica jazz live. Este un spectacol foarte complex care cere multe repetitii , si are nevoie sa se imprieteneasca mai mult cu spatiul in care il joci. Muzica a fost faina, uneori se termina mai repede insa erau interesante momentele de dans pe liniste. Cat despre dansuri, mi s-au parut mai cursive, mai logice si mai bine facute decat in alte dati. Toate greselile noastre, toate accidentele ne-au facut sa fim mai atenti unii la alti si sa improvizam pentru a iesii din situatiile complicate in care am fost pusi. Publicul mi-a transmis o energie pozitiva, si il simteam atent , deci cred ca nu a plecat acasa cu ideea ca a vazut un spectacol prost. Nici eu nu am plecat cu ideea ca am jucat un spectacol prost . Imi pare rau ca eforturile noastre , in conditiile date nu sunt apreciate, dar se spune ca nu le poti avea pe toate in viata , asa ca .. Sincer , nu mai vreau nici o discutie cu publicul, cred ca fisele de feedback sunt mai mult decat suficiente, pentru ca numai vreau sa ma simt penibil in fata publicului dupa ce m-am dedicat scenei cu toata fiinta mea si regizorul ne face cu ou si cu otet. (nu e chestie de mandrie , dar nu de asta a venit publicul la spectacol, si cred ca merita sa plece acasa cu spectacolul in cap asa cum l-a vazut el, si sa il digere in tihna, nu sa asculte nemultumirile echipei) . As juca spetacolul asta oricand, in orice varianta pentru ca e un spectacol care are la baza multa improvizatie care te lasa sa creezi frumos.
Rodica Bunea
nu mai stiu cum a fost spectacolul....stiu doar ca inainte eram epuizata (o repetiţie care nu mi-a făcut bine) şi că făceam eforturi de a mai găsi resurse şi pentru reprezentaţie. Publicul destul de numeros, dar nu foarte receptiv l-am simţit eu. Muzica mă ducea în altă zonă decât la alte spectacole, dar mi-a plăcut. atât.
Vlad Rotaru
Feedback: Nu a fost cea mai slaba reprezentatie a Ieudului in nici un caz. Actorii au jucat bine, si nu s-a perceput nici o greseala, decat de catre cei ce stiu spectacolul. Which is only us 6 or 7.
Greseala cea mare a fost alta.Scaunele au fost asezate prost, astfel incat unii nu vedeau proiectiile,iar cei din stanga mea nu vedeau actorii.m-a surprins dar si deranjat f.f.f.mult cel de langa mine ce in loc sa se uite la spectacol,se uita la spectatori,sau in sus.Probabil era frustrat de faptul ca nu vedea actorii, sau, poate...nu ii placea spectacolul, nu stiu ce sa zic.Imi place sa cred in ipoteza frustrarii datorita asezarii proaste.
In orice caz, a fost mult mai bun decat cel din club A. Nu l-as categoriza drept un spectacol prost,pentru ca a fost unul cat de cat ok. A transmis ceea ce avea de transmis cu brio, si asta chiar fara fusta Andei de la final,si fara sa faca ''tzac-tzac'' foarfeca lui Cristi la inceput.
Cu riscul de a ma repeta,singurele parti negative ale spectacolului au fost proiectiile ce nu au fost vazute decent decat de 50% din spectatori,si lipsa cantecelor clasice, ce dadeau o cu totul alta atmosfera spectacolului.
Dar in sepcial proiectiile.Dupa spectacol am fost foarte nemultumit de unghiul lor de vizualizare,si am avut impresia ca a stricat tot show-ul.
Dar nu a fost asa, pentru ca a fost salvat de actori, ce s-au descurcat de minune atunci cand au fost intampinati de mici incidente neprevazute. Asa ca felicitari oameni buni ! u were cool ! and i mean it, really nice performance.
Muzica noua a fost interesanta,Teo are o voce superba.Her voice is really out of this world, insa melodiile nu au fost in tonul intunecat al ieudului, si s-a pierdut atmosfera pe care noi o tineam minte. Melodiile conteaza enorm de mult, si sper ca ne-am dat cu totii seama de acest lucru acum.
Nu cred ca discutiile de dupa spectacol, in care ''s-a dat din casa'' aveau rostul.
Oamenii nu cunosteau spectacolul, si pentru ei a functionat totul perfect.
Nu e bine sa dam cu noi de pamant pentru lucruri marunte pentru ca ne facem o imagine super proasta in fata oamenilor.
Ei au vazut 2 spectacole. ''Ieudul fara iesire'' si ''Teatrul de foc isi spala rufele in public''.
Ceea ce chiar nu e ok.
END OF FEEDBACK
Andreea Dinu
Feedback: a fost un spectacol nu perfect, asta este adevărat, nu s-a ridicat la nivelul Poeziselor de săptămâna anterioară, însă consider că gravitatea greșelilor a fost hiperbolizată, în final a ieșit bine cu toate că poate nu a avut acel „ceva” din reprezentațiile anterioare care a unificat totul. Spectatorii, mai mulți decât ne-am așteptat - sau cel puțin decât mă așteptam eu -, au avut o reacție pozitivă la sfârșit, până la urmă, asta contează - publicul mulțumit. Efortul depus de actori e de admirat, în special improvizațiile făcute la diverse „modificări de scenariu”.
Fotografii de Călin Derzelea
joi, 14 februarie 2013
luni, 11 februarie 2013
Echipa Teatrul de Foc despre POEZISELE 12
Cristian Rus
Vreau sa imi incep mesajul prin a spune ca sunt foarte bucuros ca m-am reintors sa joc in Pod! Poezisele s-a regasit foarte bine ca spectacol intr-un spatiu asa de primitor cu teatrul.A fost o seara magica pe care am petrecut-o alaturi de colegii mei si chiar nu stiu cum sa ma exprim ca sa nu sune siropos dar pot spune cu siguranta ca eeergia care s-a creat va ramane un punct de reper pentru noi toti.
Ma bucur ca am ales sa fac teatru, si incerc sa supravietuiesc in "El" tocmai pentru momente de genul asta. Nu vreau sa gasesc explicatii logice de ce s-a intamplat asa, vreau doar sa il pastrez pentru mine ca hrana pentru suflet.
Anda Saltelechi
Oau, a fost o zi plina, nu prea am stat locului, cu 20 de minute inainte de spectacol inca mai rezolvam detalii de lumina, nu stiu cum a trecut ziua, cu facut lumini, decor, maturat si spalat Podul... lucruri care te tin in priza, nu te lasa sa fii civil... Iar spectacolul s-a derulat ca o avalansa... totul s-a intamplat repede, cu ritm, cu energie multa si cu credinta. Cu toate astea, eu am intampinat niscaiva probleme, insa am gasit solutii rapide de rezolvare... sau energia spectacolului care nu m-a lasat sa stau si sa ma impotmolesc a gasit solutii de rezolvare. Inainte inca de intrarea publicului in sala am simtit energia asta, creata intre noi, actorii. Ma bucur ca s-a intamplat asa, nu am mai simtit-o demult atat de puternica. La Muzeu jucam fara lumini, aici, la Pod, am folosit lumini si asta a dat un plus spectacolului. Imi era foarte dor sa joc la Pod, care pentru mine e un loc sfant!
Rodica Bunea
A fost....da in seara asta a fost. nu stiu cum si de ce, dar s-a legat spectacolul si a curs fara sa simt ca trag de el vren pic. Cred ca luminile (posibilitatea de a varia lumina pe momente) au ajutat enorm. Pe mine cel putin, cu siguranta. A fost un public prietenos, a fost un spectacol de care m-am bucurat. Mi-a placut sa joc in Pod, sper doar ca n-am racit (a fost un pic cam frig). Dar pe cine intereseaza problemele actorului....ideea e ca sper ca lunea viitoare(jucam Ieudul) sa ma bucur la fel ca astazi. Incerc sa inteleg ce a fost azi special, o sa ma gandesc....
Sandra Simon
Nu stiu ce s-a intamplat in seara aceasta. A fost o emotie,o energie care nu cred ci sunt sigura ca s-a simtit atat pe scena cat si in public. Este un loc in care m-am simtit ca acasa desi nu am "calcat" acolo de multe ori. Am simtit emotie inainte de spectacol,poate la fel ca la premiera. Cred ca ne-au ajutat si luminile destul de mult dar spectacolul s-a curatat oarecum si mi-am dat seama ca se poate juca foarte bine si intr-un teatru,standard,cu lumini si nu doar in locul in care a luat nastere (la Muzeu). Cred ca a fost cel mai bun spectacol "Poezisele" de pana acum. Imi pare rau ca nu au venit toti oamenii care au fost invitati dar sper ca acelasi feedback,pozitiv,il voi avea si lunea viitoare dupa "Ieudul". Mi-am recapatat increderea si pozitivismul.Cred ca toti aveam nevoie de "o gura de spectacol curat".
Vlad Rotaru
Feedsplack: Cred ca a fost cea mai buna reprezentatie a ''Poeziselor'' de pana acum.Sincer,eram putin cam ametit,ptr ca am stat mult timp cu ochii in camera,ca sa corectez miscarile,dar dincolo de ameteala respectiva,am simtit atmosfera piesei f.bine. Daca data trecuta criticam spatiul din club, acum sunt putin stunned de cat de bine s-a pliat piesa pe spatiul din Pod. Luminile au fost magice. Si am simtit o energie placuta intre actori dinainte de a incepe spectacolul.Probabil de aceea a decurs si atat de frumos.
Oricum,bine ca v-am si prins pe camera :D
duminică, 10 februarie 2013
A 12 reprezentaţie cu Poezisele: la Teatrul PODUL
Teatrul PODUL este prima mea școală adevărată de teatru. E primul loc în care am văzut ce înseamnă teatru și primul loc în care am văzut ce înseamnă școală. E primul loc în care eu, care nu cred în zei și în supranatural, am înțeles ce înseamnă sacru.
La Teatrul PODUL se va juca a 12-a reprezentație a spectacolului nostru, POEZISELE. Ca de obicei, intrarea va fi liberă. Veniți să ne vedeți luni, 11 februarie 2013, la ora 19:00, la Teatrul PODUL (Casa de Cultură a Studenţilor, str. Plevnei nr. 61).
vineri, 1 februarie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)