marți, 29 ianuarie 2013

”Ieudul” în Club A (jurnal de regizor)

Cred că nu e prea interesant pentru un regizor să își tot vadă spectacolul o dată făcut - și să țină un jurnal despre el. Cu actorii e altceva, ei îl trăiesc, sunt în interior. Eu il vad din afara, ma doare tot ce vad ca se degradeaza sau nu mai functioneaza si, pana la urma, ma satur sa tot scriu despre acelasi lucru, ca Penelopa.

Ce îmi amintesc: un spațiu nou, nepotrivit și incomod, dar fascinant, în același timp, ca o coborare in infern. Mult mai potrivit cu textul lui Ioan Es. Pop decât MNLR, desi fumul de tigara si galagia de afara faceau extrem de dificila sustinerea unui spectacol de teatru. Au fost momente bune, dar, per ansamblu, spectacolul nu a functionat.

Cantaretele nu au venit din cauza fumului si unei mici lovituri de stat puse la cale de "managerul" lor (asta este, cand faci teatru independent dai si peste neprofesionisti). Pe banda, muzica nu a sunat la fel de bine ca atunci cand era live, iar dansurile au iesit foarte prost. Microfoanele au reprezentat un plus si un minus (au sunat extrem de bine la cei care le-au stiut folosi, pacat ca nu au stiut toti). Luminile au fost un dezastru, iar unii actori parca le evitau in loc sa le caute. De data asta publicul a avut, in sfarsit, reactii (pozitive) la proiectii. M-am mirat ca o poezie plina de zvac, cum e "Cilioaia" a putut iesi insuportabil de jos. Am facut cu Cristi un experiment pe poezia lui cu "Nimicul" si ne-am dat seama ca am stricat poezia. Finalul spectacolului a fost sus. Interesant a fost ca, langa mine, femeia de serviciu a stat, fumand, atenta la tot spectacolul. Uneori se uita revoltata, parca cerand parerea domnului de la sunet (un om de nota 10), dar nu-si lua privirea de la spectacol.

Ceva amuzant: la un moment dat, in timpul spectacolului, enervata de niste rasete si vorbaraie tare care se auzea din toaleta barbatilor (langa scena), intru eu nervoasa in ceea ce credeam ca e holul ei: aiurea, nimeresc langa doi indivizi care se hlizeau in timp ce urinau la pisoar. Le-am spus foarte crunt sa nu indrazneasca sa-mi deranjeze spectacolul si s-au conformat.

duminică, 27 ianuarie 2013

"Ieudul" nr. 4 - feedback-ul echipei











Sandra Simon
Teatru in club...da; "Ieudul fara iesire" in club...NU. A fost creeat sa se joace intr-un spatiu mai intim,nu in fum si galagie. Noi nu ne-am dat seama atunci dar bine ca stim acum.Oricum,a fost o experienta mai mult interesanta decat placuta. Cred ca a fost cel mai prost spectacol jucat cu Teatrul de Foc,cel mai prost de cand ne aflam in formula aceasta,cel mai prost dintre toate reprezentatiile cu "Ieudul","Poezisele" si "Blas-Fem".Am cazut de pe scaun,am primit un cot in gura de parca eram la dentist,am ramas fara voce.Au fost momente de deconcentrare duse la extrem,spectacolul a trenat in multe locuri,am intrat in scena fara unele elemente de recuzita (nu e asa Anda?),elasticul a fost intins la maxim si era foarte greu sa dansam pe el,motiv pentru care m-am dezechilibrat cu scaunul si m-am trezit cu picioarele in sus iar introducerea microfonului a fost punctul forte (ia microfonul,unde e microfonul,nu e microfonul).Cred ca este necesar sa invatam textele pentru a evita asa-zisele burti.M-a deranjat in spectacol lipsa fetelor de la oboi si voce;simteam nevoia ca acele cantece sa fie live,nu inregistrate.In orice caz,am fost gazduiti cu amabilitate si organizatorii s-au purtat impecabil cu noi.Le multumim.Sper ca aceasta sa fie ultima data cand avem o reprezentatie atat de "joasa" si sa ne promitem noua ca de acum inainte "ne vom construi parasute" in timpul spectacolului pentru a iesi asa cum trebuie.

Rodica Bunea
Feedback: A fost fum. Asta imi vine in minte in primul rand pentru ca asta m-a deranjat cel mai tare. De asemenea, spatiul- total nepotrivit pentru spectacol- muzica si galagie de dupa perdea cat cuprinde. Poate ca sunt eu o actrita de tot rahatul dar concentrarea a fost 0- stangacii, probleme cu spatiul cat cuprinde. Microfonul- noroc ca a fost ca sa nu ne rupem gatul, dar in rest ne-a incurcat- unde-i microfonul, da microfonul. Nu cred ca era un spectacol conceput pentru club. Poate gresesc,dar nu cred. Mai mult de atat nu am ce sa spun.


Cristian Rus
Feedback: BUN! Am ajuns sa joc si in club(eu mereu spuneam in necunostinta de cauza ca nu mi-ar face placere sa joc prin cluburi, acum o spun din experienta proprie) si pot spune ca a fost una din experientele pe care as vrea sa le uit dar nu o sa pot. Clar nu ai cum sa faci teatru prin galagie, fum si conditii vitrege. Adica in loc sa te concentrezi la ce e de facut sunt atatea alte 100 de lucruri care te impiedica.
Am simtit lipsa muzicii live, nu am reusit deloc sa ma conectez, am avut blocaj peste blocaj. Am facut 10000 de greseli si faptu ca elasticul a fost pus prost a incurcat cam toate dansurile. Mi-a fost greu cu microfonul, pentru ca nu stiu inca sa lucrez cu el, dar a fost cel mai bun lucru ca l-am avut. Un spectacol prea complex din toate punctele de vedere pentru a-l juca oricunde si oricum.

Vlad Rotaru
Feedsnack: Sunetul a fost foarte prost,Cu Microfonul s-a vazut ca a fost problema,de la inceput pana la final.Ii impiedica f.mult pe actori, si le ia din concentrare.Asta am observat eu,ptr ca stiu care este potentialul lor.It was a big burden.Dar ma bucur ca au improvizat cum trebuie cand nu au iesit lucruri, si din pacate multe lucruri nu au iesit. Insa nu si-au dat seama spectatorii.
M-am bucurat mult sa aud reactii din partea lor la filmulete. S-a ras f.mult pe Don Quijote,pe cel cu foarfeca,si le-a placut cel cu lada.
Lumina a fost prea puternica din pacate , si asta a distrus mult din calitatea proiectiei.
Ce bine era daca era lumina difuza,de la repetitii.Eh...O sa fie mai bine next time.

P.S. Foarte frumos s-au purtat cu noi organizatorii, si cei din club. Am fost tratati cu respect si asta mi-a placut. Chiar invers fata de cum se purtau cu noi cei de la Muzeu.

Anda Saltelechi
M-a deranjat foarte mult problema fumului de tigara si a zgomotului din sala de lângă. Prima m-a deranjat doar până ce am început, a doua aproape în toate pauzele noastre dintre momente. Mă deconcentra. Am avut momente în care știam că nu e ok, mai ales momentele de dans, covorașele de pe jos încurcau... nu puteam juca nici direct pe jos deoarece era ciment... au fost lucruri peste care am trecut până la urma... așa cum am putut, găsind alegeri bune, sau dimpotrivă, mai neinspirate. Cu toate astea, dacă am ales să jucăm acolo (niciodată nu mi-am închipuit că va fi ca într-un teatru) trebuia să mergem până la capăt, indiferent de incidente. Eu am făcut câteva greșeli destul de penibile în recuzită, nu o să mai fac de acum.
Cu toate astea, au fost unele momente care au ieșit foarte bine, unde am simțit că se leagă și că devine dramatic...
Tehnicul din Club A mi-a plăcut foarte mult, la fel și dl. Paul. Ne-au creat condiții să funcționăm și în club... Le mulțumim!



sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Feedback fain la IEUDUL 4 de la un spectator


Adi Palade Filimon - status pe Facebook:
Azi, Club A, ora 19,30! "Ieudul fara iesire" a lui Pop, intr-un spatiu jalnic, absurd si mediocru. A treia oara promisesem ca vin si mi-am amanat toate proiectele de vineri seara pentru "Poezisele" Cristei Bilciu. Ca aveam emotii?! Da! Nu cunosteam subsolul lugumbru si aproape ca m-am intors de la usa. Urcand scarile spre iesire, am dat, însa, cu ochii de afisul minuscul cu anuntul programului din seara aceea. Am cumpanit cateva secunde si m-am intors. In parte si pentru ca iubesc poezia lui Ioan Es. Pop dar mai ales pentru ca artistul, de cand e lumea si pamantul, isi poarta menirea pe umeri acolo unde da Dumnezeu, intr-o sala de teatru, eleganta si fascinanta, in aer liber, intr-un subsol rece, sub un pod... Nu-i pasa unde, atata timp cat arde pentru arta lui. Mi-am adus aminte ca, in urma cu 30 de ani, as fi dormit pe dusumelele unui teatru din provincie, numai sa pot sa-l recreez pe Arghezi sau sa-l joc pe Dumitru Solomon! Nebunia acelor ani aproape c-am uitat-o dar azi veneam din nou sa-mi intampin tacerile de 30 de ani incoace. Nu gresesc cand spun ca am venit mai mult pentru a da ochii cu mine însami. Cativa dintre prietenii mei de-aici, de pe facebook, martori la acele vremuri, poate sa-mi aduca aminte de timpul scurt dar intens de atunci. Deci... m-am intors... Pret de vreo cateva minute mi-am tot repetat ca locul meu nu e acolo. Printre ganduri de-a da bir cu figitii, priveam ce se intampla pe-acolo. Aveam senzatia ca cei de pe margine fac parte din decorul "Poeziselor" si incet, incet, m-a cuprins si pe mine frenezia jocului. Intuiam ce urma sa se intample, m-as fi strecurat printre EI, actorii, poate as fi vrut sa mestec si eu in borcanul cu apa, sa ma ascund sub panza botezului si, mai ales, sa plang lacrimile ce nu le-am putut plange acum treizeci de ani. M-a fascinat si-am uitat unde sunt si de ce voisem sa plec mai devreme. Artistii sunt un fel de semizei. Pot schimba lumea daca vor. Am plecat imediat, am facut o ora pana acasa cu autobuzul 138 si-am avut timp sa ma gandesc la ultimele ore din viata mea. A fost frumos! Daca ma gandesc bine, chiar subsolul acelui club se integra versurilor "Ieudului...". Mi-a placut ce-am vazut, mi-a placut interpretarea, expresia corporala, atat cat am reusit sa vad printre scaune, mi-au placut vocile dar si ideea. Pe timpuri i se spunea teatru poetic, era un mod simplu de a transmite emotii, lumea aceasta apartinea rebelilor, novatorilor si tineretii fara batranete. Ca si acum! Va multumesc, oameni dragi pentru aceasta seara minunata!

Completarea lui un cristian, pe Facebook: " multumiri trupei pentru adaptarea de club (cu doar doua repetitii si restrictii specifice publicului), dar sa nu uitam (ca o mica paranteza), ca subsolul acea lugumbru, absurd si mediocru a fost martorul celor mai importante evenimente culturale (film, teatru, muzica si literatura) de vreo 40 de ani incoace. 44, mai exact. Si, dincolo de entuzismul generat de spectacol, putina documentare privind istoria Club A n-ar strica (pentru cei care-l vad prima data). Inca o data, spectacolul, conceput pentru un alt gen de spatiu, s-a ridicat la inaltime. Nu cred ca trebuie sa confundam ideea cuiva de spatiu cu rezonanta simbolica a acelui spatiu (ca idee). O sugestie (doar pentru partea muzicala) si aici"

luni, 21 ianuarie 2013

"Ieudul fără ieşire" la CDPL Fest 7

Vineri, 25 ianuarie 2013, la ora 19:30, jucăm IEUDUL FĂRĂ IEŞIRE în Club Am în cadrul CDPL Fest 7. Găsiţi programul festivalului aici: 

Feedback la interviul meu

Am găsit un feedback la interviul meu din Yorick, pe blogul Teodorei Voineagă. Se numeşte:

Un fel de a fi (faceţi click pe titlu). Zice aşa:

"Cata dorinta! Mi-am facut un obicei ca in fiecare saptamana sa citesc reviste de teatru. Yorick, este prima revista online care am descoperit-o. Bineinteles pe urma au mai venit altele si alte. Nici nu imi imaginam ca exista atatea reviste de cultura online, ca lumea e atat de interesata si ca se acceseaza. Chiar poti invata ceva din aceste reviste saptamanale. E buna si mass-media pana la urma. E mai usor.

Nu cred ca trebuie sa cer drepturi de autor sau altceva daca postez sau “recomand” un articol. Nu vroiam sa fac asta, dar acuma s-a intamplat. S-a intamplat pentru ca am avut ocazia de o cunoaste pe aceasta “razboinica”, personal. Fiind prezenta la Festivalul National de Teatru de la Bucuresti, am ales ca in fiecare dimineata sa fiu prezenta la divanele FNT. Acolo cunosti tot. Intalniri si conversatii intre oamenii de teatru, dans, muzica, oamenii care iubesc frumosul artistic. Revenind putin la cine este Crista Bilciu. O tanara care era prezenta mereu la divane si care intodeauna gasea sa isi faca simtita prezenta. Ea avea ceva de spus. E foarte bine, pentru ca atunci cand ai o atractie si o asa mare dorinta pentru domeniul asta, se intampla, sa te revolti, sa iti vina lucruri pe care le simti si toate acestea…numai adevaruri. Iubesc oamenii puternici care stiu ce vreau. Ea a stiu ce vrea, a stiut pentru ce lupta si chiar daca…chiar daca, sistemul intodeauna i-a intors spatele ea a stiu sa se ridice si sa creada in ceea ce poate. Cred ca avem nevoie si de “regizoare”. Vreau sa vad si perspectiva asta. Unghiul din care priveste o femeie cand pune in scena ceva.

A tintit sus. A luat-o de sus in jos. A facut asistenta la Guliver. A crezut. A stiut cine e si ce vrea. Frumos. Vreau si eu asta. Vreau sa stiu si eu incotro ma indrept. Vreau sa traiesc o experienta care sa ma marcheze. Sa stiu sa aleg. Sa am puterea asta. "

Mă cam sperie să dau interviuri la reportofon, pentru că ştiu că nu mă exprim la fel de bine vocal, cum o fac în scris. Cine mă cunoaşte, ştie că vorbesc repede, prea repede, iar când vorbesc despre ceva care mă pasionează, vorbesc agitat şi tare - şi atunci par agresivă, par pusă pe harţă... Aşa că, mă bucur că interviul acesta cu Monica Andronescu a ieşit bine, că se înţelege ceea ce am vrut să spun şi nu altceva.

Ce mi-a plăcut la Monica Andronescu a fost faptul că o simţeam cu adevărat interesată să vadă ce gândesc şi cine sunt, iar ce mi-a plăcut şi mai tare a fost că se citea pasiunea ei reală pentru teatru. Pe un asemenea critic de teatru nu ai cum să te superi atunci când observă neajunsurile spectacolului tău... Eu cred cu tărie în dialogul dintre artişti şi critici.

Să vedem ce va mai urma:)


Interviul meu în Revista Yorick, cu Monica Andronescu



Acum două zile am avut o conversaţie foarte plăcută cu Monica Andronescu într-o cafenea de lângă Universitate. A ieşit un interviu apărut astăzi în Revista Yorick. Îl puteţi citi direct de la sursă, aici. Eu îl copiez şi mai jos numai pentru că îmi place să strâng articolele mele la un loc, ca într-un album.


Crista Bilciu: Eu vreau să fiu revoltată şi să trec ca tancul prin ziduri

Postat de Monica Andronescu in 21 January 2013, în Revista Yorick
A montat mai multe spectacole pe texte importante la Teatrul Podul, printre care „Experimentul Hamlet”, „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” sau „Aşteptându-l pe Godot”, a câştigat un concurs naţional de poezie şi i-a apărut la Cartea Românească volumul „Poema Desnuda”. De curând, la Muzeul Literaturii a fost coordonatoarea unui proiect care s-a încheiat cu spectacolul „Poezisele”. Între timp, a pierdut acel spaţiu şi se luptă, ca mulţi alţii din generaţia ei, să poată să facă teatru. Este visul ei, singurul ei vis, şi e dispusă să sacrifice tot de dragul lui. Nu contează confortul, nu contează greutăţile, Crista Bilciu e hotărâtă să bată la uşi până când va reuşi să le deschidă. I-a fost asistentă lui Silviu Purcărete la două dintre cele mai recente producţii, „O furtună” la Craiova şi „Călătoriile lui Gulliver” la Sibiu şi povesteşte despre importanţa acestei întâlniri în viaţa ei. Îşi doreşte să aibă şansa de a pune în scenă „texte mari” în teatre importante şi nu vrea să facă vreun compromis.
La diverse întâlniri publice, la Divanele FNT, te-am văzut întotdeauna foarte revoltată. Revoltată pe lume, pe oameni, pe ce se întâmplă în teatru. Care e revolta ta cea mai mare?
Revolta mea cea mai mare este că întotdeauna când cineva încearcă să facă ceva pe plan cultural am sentimentul că toţi factorii de decizie care ar putea să-l ajute, de fapt, îl descurajează. De exemplu, atunci când încerc să vorbesc cu un director de teatru sau al unei instituţii culturale nu mi se spune clar „Nu”. Pentru că, dacă mi se spune „Nu”, eu îmi salvez energia şi mă duc în altă parte. Dar ce se întâmplă e că am o conversaţie de 15-20 de minute, în urma căreia eu ies pe uşă şi nu-mi dau seama cum am ieşit cu mâinile goale. Iar când ies mă gândesc „Ok. Ce mi s-a promis? Când mă întorc? Cu ce?”. Asta îmi toacă energia şi încrederea.
Tu consideri că ar trebui să primeşti ceva şi nu primeşti…
Da, consider că ar trebui să primesc cel puţin înţelegere pentru ce încerc să fac. Ca să fiu sinceră, revolta mea, pe care încerc să mi-o şi conserv, vine din faptul că cei care sunt acum în aceste posturi au fost trimişi prin repartiţie, au făcut şcoala în sistemul ăla în care terminai facultatea şi erai repartizat direct la un teatru. Şi atunci, ei habar n-au ce înseamnă să bată la uşi. Dacă ei ar trebui acum să facă asta, nu ştiu câţi s-ar descurca. Şi mă enervează că mi se spune: „Linişteşte-te, Crista, calmează-te, Crista, nu mai fi revoltată, Crista, că de-aia nu poţi să faci nimic”. Dar am sentimentul că aşteaptă ca eu să obosesc, să îmbătrânesc şi să mă trezesc la 60 de ani că n-am făcut nimic. Iar eu vreau să fiu revoltată şi să trec ca tancul prin ziduri, pentru că, altfel, n-o să pot să fac ce-mi place, adică teatru.
E o problemă personală sau e o problemă a întregii tale generaţii?
E o problemă a întregii mele generaţii. Ştii că în urma Divanelor la FNT, când am spus că nu li se dau şanse oamenilor, am primit multe emailuri şi mesaje pe Facebook: „Bravo, bine că le-ai zis, că noi n-avem curajul…” Nu, nu e doar problema mea.
Şi care e problema?
Că sistemul teatral nu ne dă voie în niciun fel să intrăm în teatre… Şi, de obicei, când mă duc la un director, mi se spune: „Rămâi în spaţiul independent. Ăla e viitorul. Că, dacă intri în sistem, o să te distrugă.” Mi se pare absolut caraghios să mi se spună asta.
Şi totuşi, există tineri care intră în sistem…
Da, şi cred că şi eu voi reuşi până la urmă. Dar eu nu vreau să fie doar lupta mea, eu vreau să se deschidă porţile pentru toţi, eu vreau să intre toată generaţia mea, nu să fiu eu singură printre unii care sunt din altă poveste.
Înţeleg din ceea ce spui că acest sistem despre care îmi vorbeşti este îmbătrânit, învechit. Şi atunci, de ce disperarea asta să ajungi în el?
Eu fac teatru independent pentru că n-am reuşit să fac teatru într-o instituţie. Şi îmi doresc să fac teatru într-o instituţie pentru că eu sunt în primul rând filolog, am făcut întâi Facultatea de Litere. Iar când am dat admitere la teatru mi-am dorit – chiar dacă sună cumva demodat – să pun în scenă Shakespeare şi Cehov, în distribuţii mari, pe scenă italiană. Ăsta a fost visul meu. Mă pasionează Pina Bausch. Eu nu pot să fac un spectacol de Cehov sau de Shakespeare într-un club, printre valuri de fum. Acolo pot să fac cel mult un text în care stau doi actori şi vorbesc, un teatru de conversaţie, şi nu e genul meu. Şi ce tip de teatru de conversaţie poţi face într-un club? Politico-social. Unul care vorbeşte despre problemele societăţii sau o comedioară…
Nu poţi face „Hamlet” sau „Romeo şi Julieta” într-un club?
Ba pot, dacă o reduc la două personaje şi fac un experiment. Dar pe mine mă pasionează teatrul de imagine, e o altă zonă cea spre care tind, producţie mare…
Adică să fii sponsorizată şi să primeşti fonduri…
Să ştii că eu de câte ori mă duc la un director tot timpul propun să renunţ la banii de producţie, doar să mă lase să fac ceva în care cred. Şi mereu mi se spune că mă discreditez total cu asta. Au fost directori de teatru cu care am negociat, în provincie, unde era cât pe ce să batem palma şi să fac o şuşă. Dar mi se pare aiurea acum să fac o şuşă, mai ales după ce am făcut atâta scandal… Ce sens ar avea?
Înţeleg că un tânăr e primit în teatre, dacă acceptă să facă un compromis, o şuşă?
Da, mie aşa mi s-a zis: „Pe mine nu mă interesează teatrul de festival, eu vreau să vină omul într-o după-masă cu nevasta, să se uite, să râdă… Şi vezi că n-am bani de producţie, dar două scaune găsim, două-trei actriţe tinere îţi dau, fă şi tu o comedie”. Şi când aud aşa ceva mă întreb de ce să fac asta. Eu am făcut spectacole şapte ani la Teatrul Podul şi acolo veneau studenţi care ştiau că vin la un act de cultură. Nu era nimic comercial. În cluburi trebuie să faci ceva cât de cât comercial… Iar pe mine mă sperie foarte tare treaba cu comercialul. Uite, de exemplu am avut un proiect cu teatrul bazat pe poezie, la Muzeul Literaturii, dar am pierdut spaţiul unde lucram şi încerc să găsesc altul. Nu văd cum aş putea să vând un astfel de spectacol, cine ar veni să dea bani să vadă poezie şi mai ales poezie contemporană românească. Dar nu mă descurajez.
Ai făcut asistenţă de regie la Silviu Purcărete, la „O furtună” şi la „Călătoriile lui Gulliver”. Cum te-a schimbat întâlnirea cu el? Te-a ajutat în vreun fel?
Ajunsesem în culmea diperării pentru că deja făceam de şapte ani teatru independent. Senzaţia era că merg cu ochii închişi, că dau cu pumnii în toate părţile şi aveam impresia că nu mai ajung nicăieri. Eram la capătul puterilor, totalmente disperată şi am zis să mă opresc. În 2010 se întâmpla asta şi în anul ăla n-am făcut deloc teatru pentru că am avut o depresie şi am zis că trebuie să schimb ceva. Nici măcar nu mai băteam la uşi, îmi intrase în cap că nu se poate. Am făcut teatru pe holuri, prin parcul Herăstrău, jucam în Pod, dar nu reuşeam să convingem oameni de teatru să vină să le vadă. Sala era plină… dar nu se întâmpla nimic, eu nu evoluam în profesie. Îmi doream să apară o treaptă pe care să pun piciorul, pentru că mă simţeam într-o groapă care se tot afunda. Din disperare am zis atunci să fac asistenţă la un mare regizor şi mi-am făcut o listă cu preferinţe. Iniţial m-am gândit să-i iau de jos în sus. Iar pe urmă, într-un acces de curaj am zis ce-ar fi să-i iau de sus în jos? Şi aşa m-am dus la Purcărete, care nu m-a refuzat, spre surprinderea mea, a fost extrem de prietenos şi de uman. M-am dus direct la el, i-am făcut cadou cartea mea şi el mi-a zis foarte deschis că pleacă la Craiova, dar că nu-mi poate promite că mă ia cu el, pentru că nu e teatrul lui. Şi aşa i-am scris dlui Cornişteanu, a început un mic război, eu i-am scris un email foarte răzvrătit şi mi-a răspuns că-i place că am un spirit războinic şi că, dacă merg aşa, o să reuşesc. Şi am stat acolo trei luni.
Când am ajuns la Craiova, decorul era montat, dl Purcărete era în sală, în întuneric, şi a zis doar „Ea e Crista Bilciu şi o să asiste la repetiţii”. Şi nu mi-a mai adresat niciun cuvânt timp de o lună în afară de „bună-ziua” şi „la revedere”. În prima săptămână n-am vorbit cu nimeni, nici nu mi-am despachetat bagajele, eram sigură că o să mă trimită acasă. Întrebam dacă pot să fac ceva şi îmi spunea „N-am nevoie, doar stai şi priveşte”. A fost groaznic până m-am adaptat. Eu şi dl Purcărete, singuri în bezna sălii şi actorii pe scenă… După o lună m-a întrebat: „Crista, văd că tu scrii tot timpul. Ce scrii acolo?”. Şi i-am răspuns că notez tot ce se întâmplă. Şi atunci a zis: „Bine, vezi că plec la Paris patru zile şi conduci tu repetiţiile în locul meu”. Am avut nişte emoţii cumplite. Dar povestea asta m-a făcut să am încredere în mine. Pentru că mă primise dl Purcărete, lumea mă privea altfel şi mi s-au deschis foarte multe uşi.
Ce ai învăţat cel mai important de la el?
Să adun actorii, să mă uit la ei, să le dau sarcini, să-i descopăr şi să construiesc spectacolul împreună cu ei. Mai ales la „Gulliver” la Sibiu, tot spectacolul a fost făcut de echipă, toată lumea a participat, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Acelaşi spectacol, montat cu o altă echipă, ar fi arătat cu totul altfel.
Şi ce-ai descoperit despre tine trecând prin aceste experienţe din ultimii ani?
La Muzeul Literaturii am descoperit că sunt foarte puternică, iar când am pierdut spaţiul am descoperit că sunt şi mai puternică şi că n-o să mai intru niciodată în panică. Iar cu dl. Purcărete am descoperit că pot să-mi fac meseria şi că asta-mi doresc. Când l-am văzut cum lucrează, pentru mine șocul a fost că un regizor poate să fie foarte calm, foarte uman şi foarte sensibil… Pe noi ne-au învăţat în şcoală că trebuie să fii foarte dur, să fii dictatorial. Pentru mine, şcoala a fost traumatizantă, nu m-am potrivit acolo, la Târgu Mureş, pentru că se lucra după o metodă foarte dură şi tot timpul eram taxată că sunt sensibilă şi că sunt femeie. Dar într-o zi am văzut o emisiune cu Peter Brook la televizor, cred că 30 de secunde am apucat, în care el lucra atât de frumos cu un actor şi fără să-i îngrădească personalitatea, încât mi-au dat lacrimile. Atunci am înţeles ce înseamnă regia. Şi asta mi-a plăcut şi la dl Purcărete, echilibrul pe care-l dădea. Atât de tare credeam în el, încât aş fi făcut orice. Dacă mi-ar fi spus sapă curtea teatrului de la Sibiu şi plantează panseluţe, aş fi făcut-o pentru că mi s-ar fi părut absolut normal.
Dar care e cea mai importantă calitate a uni regizor?
Cred că trebuie să iubeşti oamenii şi să-i înţelegi. Să ai talent la oameni.
Erai conştientă de toate problemele astea de care te izbeşti acum, atunci când te-ai apucat să faci teatru?
Nu. Dar mie mi-era foarte frică de oameni când m-am apucat să fac teatru. Eram foarte timidă şi am crescut printre cărţi. Iar în facultate n-am nimerit oameni pe aceeaşi lungime de undă şi m-am închis în mine foarte tare, aşa că aveam probleme mult mai mari decât asta cu oportunităţile şi uşile închise.
Şi atunci cum ai ajuns tu la teatru, aşa timidă şi crescută printre cărţi?
Când eram mică, eram pasionată de literatură. La patru ani, tata îmi citea dintr-un volum de Eminescu, unul fără copertă, apărut în Colecția Biblioteca pentru toţi, şi primul joc al lui cu mine era să- mi citească din volum şi eu să ghicesc rima. Aşa mi s-a dezvoltat mie ideea că cele mai grozave persoane de pe lume sunt poeţii. Că eu, când o să cresc mare, o să mă fac poet. Iar prin clasa a V-a ne întrebau profesorii ce vrem să ne facem. Şi eu am spus „Poetă”. Mi s-a răspuns „Păi asta nu-i o meserie”. Şi nici acum nu-i o meserie în România… Şi m-am gândit eu ce-mi place mie mai tare după poezie şi mi-am elaborat o întreagă strategie, să mă fac regizor de film, dar să fac întâi Litere, pe urmă Teatru, ca să lucrez cu actorii, şi pe urmă regie de film… Numai că pe drum mi s-a întâmplat ceva. Când am intrat la teatru a fost o deschidere festivă şi după urma un spectacol. Eram în Teatrul Naţional din Târgu Mureş şi mi-aduc aminte că am urcat în lojă şi am deschis uşa către scenă. Iar scena era luminată puţin şi complet goală. Ai în viaţă momente privilegiate pe care nu ştii de ce ţi le aminteşti toată viaţa… Ei bine, când am văzut scena aia, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar dintr-odată am simţit că sunt exact unde trebuie.
Ce te interesează să le spui oamenilor prin teatru? Ce vrei să comunici?
Nu ştiu dacă vreau neapărat să spun ceva. Pentru mine e mai important să repet decât să am un spectacol care se joacă la public. E un mod de a mă cunoaşte şi de a trăi. Cred că atunci când fac teatru îl fac pentru un public ideal.
Dacă ai avea în mână puterea, ce ai schimba tu în sistemul teatral?
Aş face ca fiecare teatru sau cel puţin teatrele naţionale să aibă câte un concurs de proiecte de debut pe an. Regizor debutant, actor debutant, dramaturg debutant, scenograf debutant. Aşa ar fi normal. Să ni se dea o şansă. Chiar fără să fii plătit. Doar să ai prilejul să arăţi ce poţi să faci. Iar spectacolele să fie urmate de dezbatere publică, să se poată discuta despre ce ai făcut.