marți, 31 decembrie 2013

Bilanț Teatrul de Foc in 2013

Iată cele mai importante realizări ale Teatrului de Foc în 2013:
1.La inceputul lui 2013 am pierdut spațiul de la MNLR, dar am jucat ”Ieudul fără ieșire” in Club A,

2. apoi am modificat ”Ieudul...” (în loc de soprană și clarinet am găsit o formație faină de jazz), am jucat ”Ieudul...” la Teatrul Podul

3. și am avut 1,cronici si alte cateva mentionări în presă.
4. A, și Andreea Dumitru a scris pentru prima dată despre noi înTeatrul Azi  (http://www.poezisele.blogspot.ro/2013/02/despre-ieudul-in-teatrul-azi.html)
5. Apoi am jucat și ”Poezisele” la Teatrul Podul (http://www.poezisele.blogspot.ro/2013/02/a-12-reprezentatie-cu-poezisele-la.html)
6.după care ne-am despărțit de Rodica Bunea și am rămas numai 4: Crista Bilciu, Anda Saltelechi, Cristian Rus, Sandra Șimon. Am descoperit Carol53 și am mai descoperit că ”Poezisele” funcționeaza la fel de bine și în 3 actori.

7.Am scos NOSTALGIA 53, dupa Mircea Cărtărescu.

8.Echipa noastră s-a mărit la 20 de actori, plus scenografa Maria Tache, makeup artist Nana Platon, formatie de muzică....

9. S-au scris despre spectacolul nostru 20 de articole: 1234, 5, 678910, 11, 12,13,14,15,16,17,18,19,20

10. Am facut un spectacol in aer liber, Mioritice, la Curtea Veche.

11. Am participat cu Nostalgia 53 la Bucharest Fringe, iar Anda Saltelechi a luat premiul special al jurului, acordat de Coca Bloos.

12. Am participat la FNT 2013, la secțiunea ”FNT vă recomandă”.

13. Am fost la Gaudeamus: http://www.youtube.com/watch?v=0CpHB_M3goA

14. Și la sfârșitul anului, am jucat la ICR, cu Florin Stoian:

Îi felicit pe toți foștii și mai ales actualii membri ai Teatrului de Foc: Anda Saltelechi, Cristian Rus, Sandra Șimon, Florin Stoian, Maria Tache, Mihai Marin, Amelia Stuparu, Evelyn Marcu, Alina Cimpoeru, Luiza Cobori, Rareș Zimbran, George Sfârăială, Andrei Atabay, Alina Tofan, Raluca Zlatanov... Îi așteptăm și pe viitorii.... Sper să facem lucruri și mai frumoase în 2014!

sâmbătă, 14 decembrie 2013

POETIKA la Club A: "Poema desnuda"

Anda Saltelechi
Eu ma bucur tare mult ca m-am reintlnit cu textul tau. A fost o surpriza sa te aud spunand public ca nu iti mai place. Sunt curioasa, in conditiile astea, cand va aparea volumul doi. Curiozitatea asta a mea sper sa te provoace macar un pic. In rest, am realizat ca publicul aflat acolo nu astepta neaparat un spectacol. M-am simiti foarte lejera, asta nu inseamna ca nu mi-am vazut de responsabilitati

Iata un fragment: http://www.youtube.com/watch?v=tNdDI2G1-Jk

Teatrul de Foc la GAUDEAMUS 2013

Anda Saltelechi
Prima seara m-am simtit foarte bine, lucrurile s-au legat, chiar daca unii dintre noi am avut foarte mari emotii. Lumea s-a adunat in public de indata ce am inceput. Nu mi se pare foarte placut sa spui poezii "teatralizate" intr-un loc plin de oameni "fosnaitori" (nu invinuiesc pe nimeni ca vorbeste la un targ de carte :)) ), care nu se asteapta sa dea peste asa ceva acolo. Totul s-a derulat rapid, nici nu am avut timp sa rasuflu ca s-a si terminat. L-am vazut cu placere in public, chiar la poezia dumnealui, pe Ion Muresan. Un pic am avut emotii. A fost o experienta faina!

Cristian Rus 
Prima seara a fost ca un vis, s-a intamplat foarte repede, si cand m-am trezit nu mai stiam sigur ce am visat, dar refacand traseul mi-am dat seama ca defapt a fost foarte fain . Publicul a fost receptiv; simteam o energie constructiva din partea lui. A doua seara, a fost putin mai greu pana am adunat un public. Am fost mai organizati de data asta; cunosteam mai bine spatiul. Eu unul m-am simtit foarte bine pentru ca eram la Gaudeamus, pentru ca eram cu trupa mea si pentru ca eram printre oameni care sunt interesati de cultura.

Zimbran Rares 
In prima seara nu am avut deloc emotii, eram chiar foarte incantat sa fac un spectacol pe improvizatie, tinand cont ca am vazut doar bucati din momentele "jucate". Aveam toate simturile la 100%. Nu stiam ce urmeaza, cine urmeaza, cand se va termina, stiam doar ca sunt acolo, in momentul acela si trebuie sa actionez. M-am simtit extraordinar.
In a doua seara, am avut un pic de emotii, mai ales ca nu am intrat direct ci am stat mult inainte sa incepem. Mi sa parut ca energia a fost mai joasa si lucrurile nu au fost asa de fluide ca-n seara precedenta. au fost mici burti, dar ne-am mobilizat si am ridicat energia.

Iată un fragment:


duminică, 3 noiembrie 2013

Cum a fost la FNT 2013 (jurnalul echipei)

Anda Saltelechi
Am avut emotii foarte mari. Am vorbit cu actori mai in varsta decat mine si i-am intrebat daca emotiile raman la fel de mari si dupa ce ai mai multa experienta. Raspunsul a fost da. Ceea ce e normal. A fost o zi agitatata. Spectacolul a inceput la ora 21 si s-a terminat la unu jumate inspre dimineata. Am jucat Ruletistul de cinci ori. Noi, cei care am jucat, primisem de la Crista Bilciu o tema pentru acest specatcol: comunicare. Sa comunicam real, adevarat cu oamenii din fata noastra. Nu divulge mai mult din ce ne-a spus inainte de spectacol , in orice caz, lucruri foarte “mobilizatoare”. La inceput, publicul nu se mai opera din intrat in casa, intra…si intra…erau foarte multi oameni! Casa, deh, primitoare! Noi, la fel!
In timpul spectacolului s-au intamplat multe, am trait aici si acum, mai ales ca unii oameni din public m-au provocat in fel si chip. M-am dovedit a fi acolo. Mi s-a intamplat un lucru minunat.  O sa “dau un pic din casa”…Am un moment in care amenint direct o persoana din public. Si am nimerit sa amenint de data asta un om care credea total in poveste. I-am pus pistolul la tampla si, spre deosebire de alte dati, cand oamenii, dimpotriva, isi aduceau capul spre pistol sau glumeau cu mine pe tema asta, fata din seara asta am vazut pur si simplu cum, pe masura ce mergeam cu pistolul spre tampla ei, se schimba la fata, ochii I se umpleau de o groaza inexplicabila, credea in poveste! Am pus usor jos pistolul, eram induiosata si de spaima ei si de adevarul momentului…si am continuat povestea! Oamenii sunt diferiti, reactioneaza foarte diferit si toti sunt interesanti si frumosi.
A fost un spectacol (ma rog, 5) reusit! Am spus povestea Ruletistului de cinci ori… cu mult drag!

Rucsandra Nelepcu
 Am simtit ca spectacolul de aseara a fost mai “asezat” decat precedentul.Asta poate pentru ca au fost mai putini oameni si am putut sa-I organizam mai bine noi,”fetitele”.
    Mi-am dat seama ca e mai eficient ca povestea mea,a Carminei,sa o spun unui grup restrans de oameni: maximum 2 (cu mici exceptii).Legat de tema noastra de aseara-comunicarea,asa am realizat ca ei intra mai bine in povestea mea  pentru ca imi este mai usor sa le captez atentia.
     Atunci cand faceam cunostinta cu oamenii cu care urma sa ma joc,simpla remarca ca au mainile reci sau ca pe parcursul jocului le retineam numele,simteam sa ii relaxeaza dar ii si impilca in povestea mea pentru ca si ei veneau cu bucata din povestea lor.
    Interesant este ca ei sunt la cativa centimetri de mine  si le pot vedea in ochi reactiile intr-un mod sincer.Am incercat sa mi-i apropii facand analogii intre povestea mea si datale fizice ale oamenilor,lucruri simple (par blond,ochi albastri).
     In schimb au fost aseara printre spectatori cateva cazuri de oameni cu berea in mana sau care pareau ca au consumat alcool.Cineva si-a aprins tigara in timp ce vorbea cu mine.La rugamintea mea a stins-o.Situatia asta nu-mi prea place.

George Sfiraiala
A fost o seară care a trecut de parcă ar fi fost dată pe fast forword.  Secunda unu a început la ora 21 și nici măcar nu a ajuns bine în secunda 2 că s-a și făcut ora 1 jumate dimineața. Am avut undeva la 60 de oameni la foc automat, unul după altul, care mai de care mai frumoși, veniți să asculte povestea, să caute scoica, să facă parte din poveste. A fost o seară plină de magie și de joacă, chiar dacă a început puțin cam pe nepregătite și cam repede.

Sandra Dragan
În data de 31 octombrie am jucat într-o Nostalgie diferita de cele de pâna acum: costume noi, decor nou...si cu toate acestea, am avut acelasi sentiment ca la celelate spectacole! Cred ca începutul a fost foarte bun, ne-am ascultat unii pe ceilalti si am creat ceva minunat! Am repetat jocul meu la nesfârsit, dar de fiecare data a fost diferit pentru ca persoanele din fata mea aveau fiecare propriul lor joc! A fost un spectacol foarte frumos si sper ca urmatoarele vor fi si mai bune!

Cristian Rus
Incerc sa imi amintesc o zi mai agitate ca cea in care am jucat in FNT, insa nu reusesc. Nu stiu de ce dar parca timpul si aerul aveau o greutate aparte.  Cand a inceput specatcolul aveam in cap cuvintele Cristei care ne-a spus ca trebuie sa comunicam real cu speactatorii, un exercitiu bun pe care l-am mai incercat cu “Poezisele”. Mi-am luat sarcina in serios si m-am surprins ca pe masura ce inaintam in momentul meu eram din ce in ce mai intim  in relatia cu spectatorii. Un soi de moment-confesiune, pe care nu il mai incercasem pana acum. Simteam nevoia sa le dau cat mai multe detalii ,sa le povestesc  gandurile pe care Andrei, personajul meu, le-a avut inca de copil.  Ma cufundam in poveste confesandu-ma spectatorilor curiosi sa aflefinalul . Cu greu m-am abtinut sa nu le dau toate detaliile, pentru ca o mare importanta o are dansul care transmite fara cuvinte:  stari, idei si emotii pe care spectatorul le completeaza ca intr-un puzzle pentru a afla povestea. Publicul a fost receptive si a empatizat cu povestea mea, iar cadoul pe care il dau la final este de fapt  un semn de multumire pentru ca mi-au fost alaturi.

Florin Stoian
Inca de pe la pranz am inceput sa simt ceva in capul pieptului si ma simteam de parca bausem 5 cafele. Apoi mi-am dat seama ca spectacolul ce urma era destul de important, cel putin pentru mine. In ciuda faptului ca am fost un pic dezorganizati, eu zic ca ne-am mobilizat intr-un sfarsit si am facut un spectacol bun. Cantecul de inceput mi s-a parut destul de energic iar in ochii oamenilor se putea citi misterul si curiozitatea in legatura cu ce va urma. Pentru mine a fost un spectacol in care am incercat sa urmaresc mica sarcina pe care am primit-o atunci cand stateam cu ochii inchisi si anume sa comunicam real cu oamenii. Lucru care zic eu am reusit sa il indeplinesc mai ales in povestea de la sfarsitul "Arhitectului". Am jucat de ceva ori, de fiecare data a fost diferit, publicul la fel, o parte comunicau cu noi altii mai putin. Am avut unele situatii mai complicate, sa zic,  unde a trebuit sa improvizam si sa salvam unele momente si altele in care totul curgea, in care eram inspirati si prezenti. Astept cu nerabdare spectacolul urmator in care sa ne jucam iar si sa spunem povesti.

Alina Cimpoeru
Spectacolul jucat în FNT a adus aproape ca întotdeauna ceva nou pentru spectatori și implicit pentru noi. Datorită pliantelor cu harta, a devenit foarte clar câte momente sunt și foarte mulți au dorit să le vadă pe fiecare. De asta am jucat atât de mult, peste patru ore. Cu siguranță că unii ar fi vrut să mai stea, mi s-a părut incredibil ca la 1 noaptea, casa era încă plină de oameni. Am auzit spectatori spunând că trebuie să revină pentru mini-spectacolele la care nu au reușit să intre sau pentru cele pe care vor să le revadă. Stăteau cu harta în mână și bifau ce au văzut. Erau cu adevărat prinși în joc. Asta mi-a plăcut foarte mult, că se jucau și ei împreună cu noi, absorbiți de căutatul scoicii sau de adunatul tuturor culorilor pe mână.
Un spectator a venit la mine și mi-a spus: "Tu nu mi-ai făcut nimic..." Și a luat o poziție de copil care așteaptă nerăbdător să i se întâmple ceva interesant. Încet și privindu-l bizar din când în când, i-am căutat un citat, am schițat un zâmbet abia perceptibil când l-am gasit și i l-am arătat. În tot acest timp nici nu a clipit, stătea nemișcat așteptându-se la orice probabil. L-a luat și mi-a mulțumit. Am plecat mai departe, lăsându-l citind, căci Timpul nu așteaptă pe nimeni.

Evelyn Marcu
Am avut emotii mai mari decat ma asteptam la acest spectacol. Din aceasta cauza au existat si unele greseli pe care le-am facut, atat in povestea mea, cat si la Ruletist. Dar incet-incet, lucrurile au inceput sa se aseze, iar mie sa-mi devina din ce in ce mai limpede drumul pe care il am de parcurs. Primele doua ore si jumatate au zburat pe langa mine inainte ca eu sa imi dau seama. Da, pot spune ca am fost Puia, pret de patru ore si jumatate, fiindca am incercat sa tin cont de toate indicatiile Cristei de dinainte de spectacol. (Sper acum ca si publicul a crezut in Puia tot atat de mult ca si mine).

Cristina Plesa
Singurul lucru  chiar simpatic pe care as putea sa il spun referitor la spectacolul din cadrul FNT este ca atunci cand intrebam publicul daca stie care este numele Ei.. se aude, intr-un moment de liniste absoluta (din putinele astfel de momente) “raspunsul” baiatului cu poliomelita (Andrei Atabay)-care urla in groapa lui IOLANDAA!!!.. am replicat “Nu, nu este acest nume.. o cheama Svetlana”..
A fost un public numeros. Frumos si variat.

Luiza Cobori
Dupā lungi pregātiri și emoții din toate pārțile, spectacolul din cadrul FNT ului s-a jucat. Atāta plăcere de a juca, de a dărui oamenilor cu generozitate sufletul, energia, emoția n-am mai simțit de ceva timp. A fost scurt însă... Sau, nu știu...cred că timpul a trecut foarte repede. Am jucat de 4 ori a câte 45 de minute. Acum când mă gândesc pare un spectacol foarte lung dar, mai vroiam măcar odată. Și ce frumoasă comunicare am cu băieții! În spatele pânzei, afară din umbră ne susținem, ne înțelegem din priviri, ne bucurăm unii de alții.
De departe cea mai placuta senzație este la finalul momentului, atunci când ies în fața oamenilor eu Luiza și relatez fiecărui om pe care îl am în față povestea arhitectului. Cu precădere am întâlnit oameni cu adevărat generoși, dornici să afle, să încaseze fiecare cuvânt pe care il rostesc. Îi simt că sunt cu mine și ăsta e cu adevărat un moment pe care n-aș vrea să-l închei. Apoi, vine și Florin și atâta emoție pune în ceea ce rostește încât totul devine magic. Mihai în spatele pânzei completează perfect toată scena, iar băieții de la muzică afișează fără rezerve toată pasiunea lor. Așa arată momentul de final când este atât de multă liniște în rândul spectatorilor încât cu greu ne hotărâm să o spargem pentru aplauze. Și cred că dacă am face un experiment și nu ne-am ridica de pe locurile noastre, oamenii ar rămâne ca in transă fără să simtă nevoia să încheie momentul.
Una peste alta, regimul de spectacol a fost același, chiar dacă, poate evenimentul a fost unul important.
.... A... Și ar mai fi de menționat ca într-una dintre reprezentații, cred ca ultima, am avut o criză de râs. Toți 7, cei care suntem acolo. Ghinion, doar eu eram în umbră pe pânză și mai aveam și de jucat pe un text din foarte, foarte multe cuvinte. Nu mi s-a mai întâmplat asta vreodată. A fost sincer si am reușit până la urma să duc la bun sfârșit momentul. Și acum când scriu îmi vine să râd.
E de bine!

Zimbran Rares
             Am avut foarte mari emotii. Am vrut sa incerc ceva nou, sa mai  trezesc un pic din Mirciosu. Am incercat sa comunic cu ei, cum a zis Crista.
              Primul tur a fost usor dubios, eram atent la reactiile oamenilor si la mine sa nu exagerez dar nici sa nu adormim cu totii. Tot intrau oameni se opreau in usa, se uitau o bucata buna de timp si plecau. Am avut impresia ca i-am pierdut pana la jumatate dar dupa le-am recastigat atentia.
              De la urmatoarele ture, m-am mai asezat, am inteles in ce directie sa ma duc. Cred ca spectatorii s-au obisnuit cu ideea casei si s-au mai relaxat. Am inceput sa-i prind in poveste chiar de la inceput sa comunic cu fiecare in parte. Nu-i poti prinde pe toti (nu sunt Pokemoni). Unii se simt deranjati cand te adresezi lor personal si nu vor sa fie scosi din confortul lor.
              A fost o seara de incercare si descoperire. Ma bucur ca am cum sa improvizez si pot fi liber in a incerca noi abordari.

Atabay Andrei
A fost FNT, a fost “Nostalgia 53”, am fost noi si foarte multi spectatori.
  Am inceput cu vesnicul nostru cantec de leagan, am adormit casa, iar apoi doua tunuri de confeti au dat startul jocului.Am jucat “Mendebilul” de 6-7 ori...Spre final am obosit, nu am mai avut energia de la inceput, dar am dus povestea la final “urland in gura mare despre Mendebil”.
Mi s-a parut cel mai solicitant spectacol, mai ales din punct de vedere vocal.S-au schimbat foarte multe in Nostalgia noastra, de la primele spectacole si pana acum, dar aceste schimbari au adus un plus.
Urmatorul spectacol se apropie cu pasi repezi.Abia astept sa sune ceasul Nostalgiei si sa visam iar!

Mihai Marin
Nostalgia 53 in cadrul Festivalului National de Teatru. Ziua de joi a fost una plina. De dimineata am inceput aranjarea casei pentru sarbatoare, iar seara spectacolul. Patru reprezentatii cu sala plina, cu oamenii interesati de povestea arhitectului. Am inceput timid, probabil si din cauza oboselii acumulate, dar continuarea ne-a dat incredere si am reusit sa facem un intreg intre scena si public. Am incercat sa nu ma gandesc cine este spectator, daca in sala se afla vreo personalitate, ci sa ma conectez la omul de dincolo de varsta, de statut, de infatisare, la omul din spatele pupitrului de comanda al masinii, la cel care claxoneaza. Nu imi dau seama in ce masura am si reusit sa fac asta, poate ca exista o modalitate de a-ti da seama, dar eu nu am descoperit-o inca. Tot ce stiu este ca m-am bucurat de fiecare moment petrecut impreuna.

Alina Tofan
 A fost o zi in care parca nu mai aveam timp. A venit spectacolul si m-a ajutat mult ce am vorbit noi cu Crista inainte. Mi s-a parut ca suntem mai uniti ca grup. Imi place mult echipa Nostalgia53. Casa arata mai frumos si era parca si mai mult a noastra! Multa lume frumoasa,energie buna, un pic de haos inainte de spectacol si FNT!

duminică, 27 octombrie 2013

NOSTALGIA 53 în 22 octombrie 2013


Anda Saltelechi
Seara de 22 octombrie a fost o seara diversa. Am jucat Ruletistul de 4 ori. A fost foarte obositor, dar in acelasi timp placut si interesant. Publicul a fost foarte diferit de la o reprezentatie la alta. Mi s-au intamplat si lucruri total neasteptate (m-am taiat intr-un ciob si sangele nu voia sa se opreasca. Cineva din public (Sasha ???) mi-a dat un servetel si sangele a stat  Ii multumesc pe aceasta cale lui Sasha). Am avut momente bune, dar in mare m-a speriat putin faptul ca am fost destul de tehnica.  Atmosfera casei a fost foarte faina, simteam asta din pivnita. Publicul era foarte deschis.  Nu mi-am simtit atentia la fel de vie ca altadata. Asadar, cateva semnale de alarma! Urmatoarea data cand jucam va fi in FNT. Abia astept!

Luiza Cobori
Nostalgia din 22 a fost pentru mine sub presiune. Am intrat pentru prima data si pe repede înainte in Arhitectul... Am avut putin timp pentru pregătirea rolului si cred ca timpul nu mi-a fost suficient... Încă lucrez in primul rând la accentul moldovencei simpatice si sper sa-l dezvolt cu succes pana pe 31 când vom juca in cadrul FNT-ului. Altfel... Am jucat de 4 ori si chiar cred ca o mai putem duce asa multe ore după pragul pe care l-am avut si l-am depășit după cea de- a doua reprezentatie. Imi place foarte mult povestea, îmi place Elena Popescu, îmi plac colegii mei de scena foarte mult si-mi place la nebunie publicul pe care-l avem. Am si recunoscut câteva figuri pe care le-am mai văzut pe vremea când jucam Carmina. Cred ca-i un lucru extraordinar ca oamenii revin... Nostalgie 53 este a 2-a experiența reușită pe care o am alături de Teatrul de Foc, după Mioritice de care mi-e realmente dor... Un spectacol pe care l-am adorat.  Sunt implinita gândindu- mă ca munca, seriozitatea si pasiunea mea sunt rasplatite. Mă bucur ca, Crista mi-a propus rolul din Arhitectul atunci când nu știam nici unul ca vom fi invitați in FNT si ca motivele pentru care l-am acceptat au fost legate doar de bucuria de a juca, de admiratia pe care o am fata de regizorul meu si desigur fata de colegii mei. Cand faci lucrurile cu pasiune, rezultatele nu intarzie sa apara.

Cristina Pleşa
Seara a venit usor.. inca din timpul zilei..m-am pregatiti..si am simtit ca sunt in “starea” necesara.. optima de a juca asa cum trebuie… cel putin la nivelul cerut. Am corectat micul detaliu specificat de regizor, de Crista Bilciu. Actiune apoi replica…
Am observat si am acordat mai multa atentie domnisoarelor. Pe domni i-am determiant sa fie gentelmani, lunadu-i frumos de mana, de pe scaun, ridicandu-i si invitand dsoarele, dnele sa ia locul pe scaun.. la un moment dat s-au simtit ei “nevoiti” sa le ofere locul… atitudine care a starnit rasul in sensul pozitiv…
In rest, fara modificari in ceea ce priveste atitudinea obisnuita, uneori a spectatorilor care isi mai foloseau telefonanele atunci cand intrau in spatiul de joc…

O dsoara (dna?!) era chitita pe pus bete in roate inca de la inceput, sceptica. La parerea ceruta cu privire la frumusetea goblenurilor de pe perete (invizibile) atitudinea mea a lasat-o rece, replicand ca nu le vede si ca nu ii plac, foarte hotarata. Din clipa aceea mi-am dat seama si am ales candidat Nanei. Chiar acea doamna, care, de cand a fost “selectata,”, a inceput sa-si descreteasca fruntea si chiar sa se amuze sincer de jocul in care a fost introdusa.

In rest, aplauze si felicitari, observatii frumoase cu privire la energia paianjenului “neobosnuita pentru acea ora intarziata”, raspunzand ca “m-am hranit foarte bine”

Rucsandra Nelepcu
     Lumanarile se sting si..."Bine ati venit"pe terenul nostru de joaca!
        Am simtit energie pozitiva din partea spectatorilor,curiozitate si au intrat in povestea noastra fara exceptie.Oameni cu o imaginatie fantastica,care ascultau cu interes cum eu si prietenele mele ne-am gandit sa nastem un om. Puneau intrebari pertinente si chiar tineau sa-mi demonstreze ca stiu si ei sa se joace elasticul. Oameni zambitori care ma salutau cand ma vedeau prin casa sau la plecare isi luau "ramas bun".
      Ii astept cu drag pe 31 oct sa ne jucam impreuna!

Rares Zimbran
Fiind prima data cand joc intr-un spectacol experiment am avut emotii foarte mari. Insa faptul ca avem liber la improvizatie, ca voi juca momentul de mai multe ori, consecutiv si faptul ca, ai mei colegi, atiu ce fac ma m-ai calmat. Cand a intrat primul rand de spectatori eram increzator peste poate ca voi uita tot textul, inclusiv sa zic buna ziua si am inceput sa povestesc, nu-mi venea sa cred cum curg cuvintele din mine. Ce-i drept, vorbeam cam rar, simteam ca merg ca pe gheata cu textul, nu veoiam s-o crap mergand prea repede. Am patinat frumos, lin, sigur. Cand am terminat si am iesit din incapere a trecut aproape o ora. Ar fi fost bine in mod normal, doar ca momentul trebuie sa dureze cel mult 35 de minute. Mi-am adus adus aminte ca nici amintirile mele de pe fundal nu au fost, pentru scurt timp, in acelasi timp cu mine.

De la a doua pana la ultima reprezentatie, ce s-a sfarsit la 1:15 noaptea, am mers mai curajos, mai atent si mai rapid. Cand casa a readormit eram foarte obosit dar si multumit. A fost o experienta foarte benefica pentru mine ca actor dar si ca om. Astept cu nerabdare spectacolul din FNT de pe 31

Florin Stoian
Dupa parerea mea spectacolul de marti a fost unul reusit, in care m-am simtit din nou copil si liber sa experimentez lucruri noi. Am avut senzatia ca joc pentru prima oara, asta probabil ca am avut parteneri de joc si aici ma refer la Luiza cu care consider ca am stabilit o legatura destul de stransa in povestea noastra. Spectacolul a avut un inceput foarte bun, cel putin asta am simtit. Aveam un sentiment aparte si simteam ceva ritualic si mistic in cantecul nostru, si aici sincer cred ca trebuie sa tina mai mult momentul. "Arhitectul" l-am jucat de 4 ori. Si l-as mai fi jucat inca de 4 . Imi place ca am posibilitatea sa ma joc cu tot felul de obiecte si sa experimentez noi sunete si gesturi. Publicul a fost foarte relaxat si deschis la ce aveam de spus si aprope in fiecare reprezentatie am simtit energia lui. Sunt nerabdator sa jucam joi!

Mihai Marin
Spectacolul de marti a fost unul reusit. Au fost multi oameni, au fost curiosi si deschisi sa experimenteze visul casei si, dupa parerea mea, nu au plecat dezamagiti. Ma bucur ca functionam foarte bine in noua formula a "Arhitectului". Chiar daca mai avem destule lucruri de imbunatatit, ne simtim bine pe scena (felicitari Luiza!  ).

Alina Cimpoeru
De data asta timpul a trecut foarte repede. M-am uitat la ceas, pentru ca cineva a intrebat, trecusera deja 2 ore jumatate si nu-mi venea sa cred. Chiar si Timpul a fost prins in mrejele povestilor din Nostalgia.

Alina Tofan
A fost multa lume frumoasa si entuziasmata! A fost un pic mai greu, pentru ca au fost foarte multi si am tot vorbit. Mi-a placut, mai ales pentru ca au jucat mai multi din cei activi in trupa si parca eram mai uniti

Sfiraiala George
o reprezentatie care am pornit ca din pistol, o explozie de confeti care a facut sangele sa curga si mai rapid si un zgomot de chitara care ne-a activat la maxim. acesta a fost inceputul de spectacol, si trei ore mai tarziu, care parca ar fi fost 3 secunde, inca mai functionam la capacitati maxime cu totii. un super sentiment de placut, mi-a ramas dupa reprezentatia din 22...

Sandra Dragan
In data de 22 cred ca am jucat in cea mai reusita Nostalgie de pana acum! Am simtit cu adevarat energia pozitiva care s-amentinut pe parcursul tuturor jocurilor mele cu publicul. A fost foarte multa lume, cateodata m-am jucat si cu 10persoane de odata, dar toti erau entuziasmati si toti simteau Nostalgia. Ma bucur ca fac parte din aceasta trupa deteatru si ca am ocazia de a juca in NOSTALGIA 53 pentru ca senzatia pe care o am atunci cand joc este cu adevarat magica.

Amelia Stuparu
A fost pentru prima data cand am jucat in spectacolul Nostalgia,  participasem cu doua luni
in urma dar ca spectator.A fost o experienta interesanta un adevarat exercitiu actoricesc in care timp de 4 ore jumatate am incercat sa raman cat mai mult in personaj si sa creez aceeasi atmosfera pentru fiecare om care intra in REM.M-a impresiunat faptul ca unii dintre spectatori erau cu adeevarat emotionati cand paseau in camaruta si am explorat sentimentul de a juca pentru un singur om ,marturisesc ca este total diferit decat atunci cand joci cu public.Ceva m-a obligat sa creez o legatura mai profunda cu acel om.Un spectacol frumos si unic ,ma bucur ca fac parte din el!

Georgiana Asaftei
A fost un sentiment si o experienta de neuitat,faptul ca am avut o comunicare directa cu publicul a fost ceva nou pentru mine.Sa tot avem sentimente atat de frumoase...

NOSTALGIA 53 recomandată în FNT la Nasul TV


Pentru a vedea recomandarea făcută de Alice Georgescu la Nasul TV, faceţi click pe imaginea de mai sus!

miercuri, 9 octombrie 2013

Articol in Hyperliteratura despre NOSTALGIA



9 octombrie 2013 | Categoria: articole / ştiriEditor’s Choice 


foto© Mie Brinkmann
M-am convins să citesc Nostalgia de Mircea Cărtărescu (Editura Humanitas) după ce m-am plimbat multe seri de luni printre actori de teatru care puneau în scenă 13 bucăți de nuvele inspirate de aceasta. Printre pereții fără var și cu mult praf de la Carol 53.
(citește mai multe aici)
Trăiesc de obicei după un principiu cititoricesc care nu mi-a dat greș. Refuz să văd orice fel de punere în scenă înainte de a citi cartea. Pare-se că de această dată, mi-a eșuat lamentabil. Așadar, răsfoind pagină după pagină, personajele atât de cunoscute mi s-au răsfirat lasciv prin imaginația deja alterată, încât literele aveau un miros puternic de portocală, paginile se frământau cu emoție sub atingerile degetelor mele și fiecare personaj avea chip, timbru vocal vibrant, mișcări proprii și se transforma într-o umbră în centrul emisferei mele drepte.
Peste 300 de pagini s-au jucat cu imaginile mele acustice și mi-au purtat pașii printre personalități multiple și deviante, am vizualizat Muzeul Antipa cu ochii închiși și m-am târâit în 4 labe pe o pânză de păianjen până când m-am făcut la fel de mare ca întreg Universul. Rememorarea a tot ce văzusem în cotloanele întunecate din Carol 53 mi-a dat voce și sinesteziile au început să se urce unele pe celelalte și tot ce-mi ieșea din mijlocul retinei se dedubla și uita de forma sa inițială. „Creierul omenesc, singura substanță cu adevărat divină, aurul alchimic unde se află totul, împrăștiat pe pereți și pe podea, amestecat cu schije de țeastă.”
Ruletistul, cel pe care l-am remarcat pentru că se juca fantasmagoric cu a sa viață. Își pipăia ghinionul cu buricele degetelor și eșecul îl făcea să mai parieze încă o dată împotriva sa. Personajul care a murit de armă dar nu de glonț, a cărui metamorfozare a dobândit chipuri teribil de umane, un individ cu trăsături plăcute, cu o umanitate în care puteai să atingi zâmbetul condescendet al nebuniei. Ceva în care m-am regăsit cu aceeași plăcere recurentă cu care am urmărit evoluția sa în fiecare rând care mi se cuibărea printre degete.
M-am rătăcit prin cartea asta cu aceeași foame cu care te pierzi prin fiecare încheietură din care-ți mai răsare câte o venă, în care-ți mai crește câte o rădăcină și din care mai dezvolți o pereche de aripi. Mi-am depersonalizat ochii de cititor și i-am înlocuit cu câte unul de la fiecare geamăn: Andrei și Gina. Tulburările psihice m-au transformat în biped în a cărui măruntaie se scurgea, pe rând, atât lichid menstrual cât și seminal. Am construit frustrări pe care le-am lăsat să umble libere prin mine și am râs și m-am chircit de durere cu fiecare îngemănare antropomorfizată.
Am citit REM mai greu ca orice tip de articol sau carte pe care mi-am mijit ochii până acum. Am făcut pauze lungi la aproximativ jumătate de oră și 332,5 cuvinte citite pe minut și m-am doftoricit cu Maria Tănase. Mi s-a părut o peliculă în care m-am sfiit să calc cu toată talpa, am pășit emotiv, pe vârfuri.
M-am blocat. Am recitit rândurile de deasupra de câteva ori pe zi în ultimele șapte zile. Nu pot să-mi conving creierul să-și continue predica, deși am închis cartea la ultima pagină acum ceva vreme. Blocajul ăsta mi-a înghețat degetele pe tastatură și mi-a ocupat visele în recentele nopți, am mers și eu pe pașii Svetlanei prin pădure, am băut din paharul cu păianjen, m-am simțit minusculă în raport cu Roland și am ajuns în foișor, am găsit același Creator și mi-a zâmbit aceeași lume fictivă.
Cu fiecare pagină am descoperit un nou drum în labirintul minții mele pe care nu îl parcursesem înainte. Mi-am dat seama cu fiecare pagină întoarsă, cu fiecare rând descriptiv până la refuz, că n-o să fiu în stare să-mi construiesc o imagine clară în care să reușesc să-ncadrez toate elementele care mi s-au perindat în sus și-n jos prin fața retinelor. În ciuda senzațiilor din care creșteau alte senzații, fără să dispară cele anterioare. Adică în ciuda elementelor similare sau chiar identice pe care le-am descoperit în spatele fiecărui cuvânt din cele 5 povestiri cu nume distincte.
Svetlana, Garoafa, Ada, Carmina, Ester și Puia și ale lor întâmplări suprarealiste și aparținând fantasticului mi-au dat peste cap balanța. Nu reușesc să pun cuvintele într-o ordine pertinentă și nici să-mi scot senzația de saturație nocivă care-mi demonstrează, din nou, că limbajul e limitat. Egor a reușit să mă-nvețe că un simplu cuvânt pus într-o înșiruire de sute de pagini repetitive poate să denote mai multe stări de spirit până când m-a dus ușor spre psihoză. Negația sa a devenit patologică.
Arhitectul mi-a deschis ochii. Relativ. M-am trezit din nou în băncile mizere ale Universității din București, amfiteatrul Bălcescu, învățând Semiotică. Luând contact cu ciclitatea atât de clișeic enunțată în fiecare proces creativ. Și făcând cunoștință cu fiecare părticică din calvarul construirii a ceva. A unui „organism” care să respire prin el însuși și să fie în stare să comunice prin ceea ce reprezintă.
Mi-am dat seama, reamintindu-mi secvențe obsedante din carte, că n-am făcut decât să-mi trec ochii peste descrierea nuanțată și dureroasă a procesului de tranziție, de dedublare, agresiv și greoi prin care trece un scriitor atunci când lucrează la ceva. Trebuie să te urci pe o pânză de păianjen lungă cât toată lumea, să observi fiecare detaliu, să te sperii și să-ți ieși din fire, să fii atent la tot ce e frumos și să recunoști estetismul urâtului, să te pui în pielea altcuiva până riști să te contopești cu o entitate distinctă de a ta. „Eu nu vreau să fiu un mare scriitor, eu vreau să fiu Totul.” O traiectorie dificilă și chinuitoare, un joc la ruletă cu o miză crescândă și șanse imperceptibile de reușită. O îngemănare cu propria-ți creație, o contopire obsesivă cu personajele și un rezultat cât un întreg Univers.
Gândindu-mă la toate astea, eventual simultan, mi-am dat seama că n-o să reușesc niciodată să fug de cartea asta, să mi-o scot din sistem, oricât de mult mi-aș dori. E atât de impregnată în fiecare petec de piele al meu încât simpla conștientizare a existenței sale îmi provoacă tulburări digestive. S-a visceralizat. Nu reușesc să fug din ea pentru că vine după mine și mă prinde-n pânza de păianjen, motiv recurent printre paginile ei. Să nu uităm că sunt arahnofobă și gândul unui păianjen de dimensiuni umane nu poate decât să-mi paralizeze corpul și să-mi inducă adrenalină. Orbecăi prin întunericul minții mele cu aceeași nebunie și dedicare a Arhitectului.
Am închis cartea. O s-o pun în bibliotecă și-o să-mi ușurez simțurile de ea. O să pot să reîncep să respir în momentul în care voi conchide. Nu pot să construiesc un articol totalmente inteligibil în starea în care m-a transportat această carte. Faptul că a reușit să-mi mute senzorialul dintr-un loc în altul cu forța unui uragan îmi pare de-a dreptul respectabil și admirabil. Atâta doar că am nevoie să și respir. Și asta se va întâmpla începând de acum.

duminică, 6 octombrie 2013

NOSTALGIA 53 la BUCHAREST FRINGE: Maratonul Teatrului Independent

Anda Saltelechi 
Am avut o experienta interesanta saptamana asta cu Nostalgia 53. Am jucat de doua ori, in Bucharest Fringe Festival, adica miercuri si vineri. Spectacolul, din punctul meu de vedere s-a reurnit cu greu, am intampinat dificultati, nemultumiri la propria mea persoana. In prima seara, pe 2 octombrie am avut un moment de cumpana, de disperare. Am inteles pe pielea mea ce zicea domn profesor Naum de multe ori la Pod... ca scena se razbuna pe tine. Nu vreau sa vorbesc aici despre motive, nu stiu precis care sunt. Dar apoi...si asta este foarte fain, in aceeasi seara, intre spectacole, am stat de vorba cu Crista, despre spectacol...si ne-a spus noua, de la Ruletistul niste lucruri foarte importante carora noi sau poate doar eu... nnu le-am dat importanta. Apoi, spectacolul a continuat si am mai primit o tura de oameni la Ruletistul. Ne-am redresaseram, totul capatase sens. Iar vineri, cand am jucat a doua oara am avut un public cald. Am jucat spectacolul de 4 ori cu 3 sau 4 minute pauza. S-au intamplat lucruri foarte faine, m-am simtit foarte bine jucand. Am inteles (dupa atata timp) lucruri noi despre personajul meu. Ma bucur ca am jucat in Fringe. Am tras niste invataminte, in urma acestor 2 spectacole pe care sper, pentru binele meu, sa nu le uit prea curand.

Cristian Rus
Recunosc ca si eu m-am bucurat pentru ca am reluat Nostalgia 53! Am avut parte de public entuziast si deschis catre o parte a unui altfel de teatru ! Eram putin nesigur pe mine, pentru ca nu mai jucasem de mult spectacolul insa o data cu primirea publicului in casa m-am reaprins asa cum numai la Teatrul de foc se poate! Au fost spectatori care reveneau la momentul meu (chiar si in aceeasi seara) pentru ca le placeau partea de improvizatie, pe dans.

Florin Stoian
Am sa spun drept si nu am sa ma feresc de nimeni! Mi-a placut teribil de mult sa reluam "Nostalgia 53", sa ne intoarcem la Carol 53, in ciuda frigului si a altor impedimente. Spuneam ca mi-a placut teribil de mult sa joc! asa este! cel putin vineri in data de 4, am avut sentimentul ca sunt din nou copil si as fi jucat pana dimineata. Din pacate nu s-a intamplat asta, dar am avut ocazia, sa ajung la "Ruletistul" unde am avut parte de o experienta foarte placuta. Cred ca as putea sa spun mai mult decat placuta pentru ca Anda a jucat genial, a trezit in mine emotii foarte faine iar povestea m-a strapuns direct in suflet! Fie vorba intre noi! Am vrut sa merg sa plang dar la baie era inchis asa ca am amanat sesiunea pentru data viitoare. Energia din casa a fost una buna, oameni au fost foarte deschisi si receptivi. Mi-as fi dorit sa vad si alte momente din casa dar asta o las pe data viitoare. Astept cu nerabdare sa jucam din nou si asta sper sa fie cat de curand!

Alina Tofan 
Feedback-> A fost o saptamana diferita si mult mai plinaa. Pentru mine, ambele seri au fost ceva ce nu fac zilnic, ceva cu totul si cu totul diferit si frumos. Mi-au placut, am cunoscut in timpul spectacolelor oameni frumosi.A fost solicitant, mai ales vocaal. A fost foarte frig la repetitii, dar cand era spectacolul, sincer am cam uitat de asta. Imi plac colegii mei si, desi nu am vazut decat catevaa momente, sunt siguraa ca sunt foarte faine. Vreau sa apuc sa vad tot ce insemana Nostalgia,ca si spectator, dar nu acum. Sunt entuziasmata si ma bucur! Nu mi-a placut ca uneori noi intre noi, inainte de spectacol nu eram cei mai organizati si pierdeam timp cam mult si ca nu am mai apucat sa ne incalzim vocal inainte de al doilea spectacol. Imi place spectacooolul si e chiar "oauuuu" ca fac parte din el!

Raluca Zlatanov 
A fost interesant sa joc Nostalgia dupa atata timp. Oamenii putin mai diferiti, priveau reticent la Garoafa...dar se prindeau in jocul a carui protagonist era Zizi. A fost prima data cand la ghicit s-a creat asa un glob invizibil intre mine si persoana respective si ceilalati care asteptau..ca si cand as fi spus secrete....A fost aceeasi magie in care cine e deshis si da, primeste. Si e curios cum numai cand joc Nostalgia pot ghici si vedea ceva in palma despre persoana respective. Imi place interactiunea, imi palce msiterul si curiozitatea oamenilor. Unora le e frica sa fie copii si sa se joace...dar pana la urma jocul invinge, natura umana e avida de joc si curioasa, trebuie doar sa uitam o clipa de frica de ridicol....tot spectacolul are ceva magic. Au fost alti spectator acum, in festival, dar inauntrul fiecaruia e acel ceva la care trebuie sa ajungi....si asta e scopul actorului in final...si multumirea sa.

Sfiraiala George Petrisor 
simt ca am evoluat enorm in cele doua zile de spectacol pe care le-am avut in cadrul festivalului fringe. cu cat stateam mai mult in acea camaruta, si cu cat venea mai multa lume, cu atat parca intram si mai in aduncul sufletului spectatorilor. ma rpiveau cu ochii larg deschisi si parca ma sorbeau, iar eu intram de parca as fi avut o poarta in fata mea si as fi fost poftit inauntrul lor. evident am avut si zidur de care m-am lovit, dar prea putine ca sa poata sa influenteze cu ceva. lasand laoparte frigul si mucegaiul pe care l-am avut in camera, a fost o experienta intensa, sa joc de doua ori intro saptamana nostalgia. multumesc fringe

Alina Cimpoeru 
Sa va spun ceva ce n-am zis pana acum. Nostalgia e spectacolul care m-a convins sa intru in aceasta trupa. E fascinat! Nu stiu ce parte preferata am dar, atat din motive obiective cat si din motive subiective, am fost captivata si impresionata de povestea Paianjenului. Motivele obiective sunt legate de interpretarea buna a actritei iar cele subiective, de experientele similare din viata mea. Ma bucura mult ca acum fac parte din echipa Nostalgia si ca am privilegiul sa pot observa pe indelete tot ce misuna pe acolo in timpul spectacolului. Si pentru a puncta strict cum am vazut reprezentatiile din festival, as vrea ca fetitele sa fie mai instruite/organizate in ceea ce au de facut cu spectatorii, atunci cand nu spun povestea proprie, cand e nevoie de ele sa indrume spectatorii catre momentele lungi. Atmosfera generala din casa a fost vioaie si colorata. Spectatorii erau incantati de ce se intampla in ciuda scepticismului de la inceput al unora dintre ei. Zambeau, ripostau, intrau in jocuri, ripostau, refuzau, intrebau - cu alte cuvinte, reactionau; erau la fel de animati ca personajele din roman.

Cristina Pleşa
nu am fosarte multe..sau diferti.. fata de celelalte..dati.. am ajuns de la 12 am crezut ca la un moment dat as putea sa ma intorc acasa sa ma dorm putin..dar nu a fost asa..timmpul a zburat foarte repede.. si imediat s-a facut ora 21- inceprea spectacolului.. cum s-a intuit.. si confirmat ulterior.. nu a fost o zi stralucitaa.. s-a simtit absenta noastra..lipsa antrenammenetului... un flux  constant intre psectacole.. a mers destul de greu..desi am avut mai putini spectatoi.. fata de cea de-a doua reprezentatie.. cand ama vut mai multi spectatori.. si unde mi0am recapatat "caracterul"
 ....si am inceput sa majoc din nou cu publicul... si chiar sa nu mi pese cat dureaza..si daca/cat de repede se temina .. reprezentatia mea...
 cam atatea cred ca ar fi de spus.. sa mai zic ceva?!

Evelyn Marcu 
Am intrat in aceasta trupa cu o saptamana inainte de spectacol, iar cand mi s-a propus sa joc in spectacolul “Nostalgia 53” am spus “DA” fara ezitare. Nu stiam ce va urma. Insa, cand am aflat (inclusiv pe pielea mea) ce inseamna sa joci intr-un spectacol in care interactionezi cu publicul, in care il privesti drept in ochi, il atingi, cu care glumesti, de la care astepti o intrebare sau caruia ii raspunzi la o intrebare… si cu toate astea sa ramai in personaj (lucru pe care nu l-am experimentat pe bancile facultatii), am inteles complexitatea artei de a fi actor. Nu spun ca am fost geniala! Dar am incercat. (Glumesc)
Din punctul meu de vedere, ideea regizorala a fost brilianta. Locatia, de asemenea. Iar despre povestea in sine am doar cuvinte de lauda.
In schimb, pot spune faptul ca, personal, m-am simtit extraordinar in aceasta experienta noua si inedita, desi miercuri, in prima zi, astrele nu prea mi-au suras  , vineri m-am simtit minunat si nu doar atat, am realizat cat de mult ma pot juca, cat de dor mi-a fost sa fiu din nou o fetita de 10 ani care crede in povestea ei (fie ea si imaginara) si mi-am dat seama ca teatrul nu are limite, poate fi explorat la infinit, insa este nevoie de foarte multa imaginatie, pasiune, disciplina, dar mai ales, un dram de nebunie, pentru a creea un astfel de spectacol.

Fang Shuang 
Inainte sa incep sa joc prima tura Miercuri mi-am dat seama cat de dor mi-a fost de Nostalgia - Ruletist. ( Miercuri ) atmosfera era cam rece, publicul avea figura/fatza "what the hell is going on?" In astfel energia noastra a fost mai grea de creat, dar Crista a avut dreptate - e corect sa jucam bine + frumos indiferent ce public avem atunci, asta a fost o lectie importanta ptr mine.

Mihai Marin 
Nostalgia 53, cu orele de aranjat scena si recuzita "Arhitectului", cu Florin bombanind ca un batranel artagos ca nu gaseste nu stiu ce, toata forfota in surdina de dinaintea intrarii spectatorilor si asteptarea lor cu lumanarile in mana, cantecul de inceput si privirile aruncate unii altora spunand "bafta!", toate, dar absolut toate, trezesc in mine spiritul de sarbatoare. Da, si mie mi-a fost dor de Nostalgie cu tot cu 53-ul ei de pe strada Carol I. Nu pot, insa, sa nu ma gandesc ca prezenta noastra pe neasteptate la Bucharest Fringe ne-a pus fata-n fata cu noi insine. Faptul ca nu ne-am mai vazut din iulie cu intreaga echipa, ca din diverse motive nu am putut repeta cat am fi vrut, venirea noilor colegi si lipsa exercitiilor de concentrare, ne-a transformat miercuri in scafandri fara echipamente si, deci, fara suflu. Partea buna, intotdeauna, ramane experienta si ceea ce a invatat fiecare din ea. Si asta s-a vazut vineri. Nu cred ca am mai simtit asa bucurie, dupa si in fata panzei cu umbre, de la repetitiile cu public din aprilie, pacat ca a fost scurtata brusc. E drept ca asa am reusit sa mai vad o data "Ruletistul" in incercarile lui repetate de-a se sinucide si o parte din "Mendebilul", dar a fost pentru prima data in viata mea, sper si ultima, cand a trebuit sa "gonesc" publicul din sala. Mi-a venit sa plang cand dupa ce m-am scuzat in fel si chip ca nu putem sa le povestim viata lui Emil Popescu, m-au aplaudat. Asa de rau mi-a parut ca nu pot sa explic in cuvinte. Cu toate astea mi-ar placea foarte mult sa jucam Nostalgia de cel putin 53 de ori...

Anne-Marie Zaharia
Prima seara de spectacol a fost groaznica pentru mine, nu simteam nimic si "echipa" mi se parea inexistenta, cel putin fetitele mele, am simtit ca e f aiurea sa fiu singura fetita care se joaca, trebuia sa devin Nana-adultul. Mi-a fost si ingrozitor de frig. Pt prima data, am vrut sa se termine cat mai repede. A doua seara a fost altfel, mult mai bine, am resimtit magia

Simon Sandra
 La spectacolul din data de 2 octombrie (ma refer la "Ruletistul"),am avut emotii,mari emotii. Nu mai jucasem de ceva vreme si nu stiam daca va iesi la fel de bine. Prima reprezentatie a fost ... proasta. Era si un stres in plus prezenta comisiei din cadrul festivalului Fringe. Ma bucur ca nu a venit la prima dar nu e o lauda nici cea de-a doua reprezentatie la care au fost prezenti membri juriului.Cred ca se putea muuult mai bine si asta o spun din experienta celorlalte spectacole jucate. Poate eram oarecum panicati si nu am mai transmis povestea asa ca inainte.
 Spectacolul din 4 octombrie a fost "asa cum trebuia sa fie". Publicul calduros ne-a ascultat povestea si acest lucru cred ca a fost un plus pentru noi. Am jucat de 4 ori si de fiecare data cu o mai mare pofta decat. Nu ne-a impiedicat frigul crunt de care am avut parte...(a fost extrem de frig). Ca niciodata am inceput in forta si asa am continuat.Sper ca acest spectacol sa nu "moara" pentru ca ceea ce facem noi acolo (si nu vorbesc doar de "Ruletistul" ci de intreaga echipa) este minunat.Sunt mandra si fericita de aceasta experienta atat cu bune cat si cu rele.

Atabay Andrei 
Ma bucur ca am avut ocazia sa mai jucam "Nostalgia", cu toate ca frigul si-a facut simtita aparitia.Miercuri si vineri au fost doua zile pline.Dimineata scoala, iar seara spectacol. Ce e mai frumos, decat sa te joci, dupa multe ore de scoala?
Miercuri nu a fost ceea ce e de fapt "Nostalgia".A lipsit ceva...atmosfera nu a fost aceeasi, publicul a fost reticent la ce ii propuneam...mi s-a parut ca s-a terminat foarte repede...a fost diferit.In schimb, sunt incantat ca am ajuns sa vad Ruletistul.(Prima oara l-am vazut la a doua repetitie deschisa...s-au schimbat asa de multe, in bine, de atunci...)
Vineri a fost "Nostalgia" asa cum o stiam.M-am jucat, m-am bucurat, am descoperit lucruri noi despre personaj, am vazut oameni lacrimand cand le povesteam despre Mendebil.Am trait!Au fost momente frumoase.
Astept cu drag sa vina primavara sa jucam iar.Sa ne jucam iar!

Luiza Cobori
Mi-a dat curaj si încredere in public experiența pe care am avut-o cu spectacolul Nostalgie 53. Este pentru întâia data cand fac parte dintr-un spectacol interactiv. Am întâlnit public deschis, binevoitor sau oameni care-si doreau sa vadă bicicleta de după colț mai mult decat sa ia parte la povestea pe care aveam sa le-o spun. De la fiecare in parte m-am îmbogățit cu ceva. Momentele spectacolului merg in bucla si ai crede ca după 3,4 repetari ale momentului ar putea sa intervină oboseala, rutina poate...dar nu este așa...fiecare om in parte vine in fata ta cu o alta energie...cu personalitatea lui...fiecare om este special si te încarci de la cel pe care il ai in fata atat de diferit încât n-ai vrea sa opresti ciclul spectacolului. Nostalgie 53 este un spectacol foarte bun si inedit pentru publicul din România...am încasat si m-am bucurat de emotia fiecărui om cu care am interacționat. Am avut public cu oameni frumosi:)

duminică, 29 septembrie 2013

Nostalgia 53: Relația dintre spațiul de joc și text

Lucian Sandu-Milea (unul dintre arhitecții care se ocupă de Carol 53) mi-a luat un interviu despre proiectul Nostalgia 53, în vederea scrierii unui articol pentru revista Zeppelin.

----In ce fel ai fost inspirata de spatiu pentru piesa de teatru ?
(vezi și răspunsul meu din Hyperliteratura, în care explic că eu, de fapt, venisem la Carol să propun Poezisele, dar spațiul m-a inspirat să zic, fără să mă gândesc, ”Nostalgia”)
În prima zi a proiectului am mers în prospecție cu scenografa mea și am inventariat (și fotografiat) toate spațiile. Tot atunci am făcut rost (de la Dragoș) de o hartă a casei, pentru a putea avea o privire de ansamblu. Nu am stabilit din start ce moment unde va avea loc (eu nu așa lucrez, ci mă bazez foarte mult pe echipă, fac multe jocuri și exerciții de improvizație, lucrurile se dezvoltă pe parcurs, apoape de la sine, intuiția are un mare rol). Prin aceste exerciții de improvizație, actorii, lucrând individual sau în grup, propuneau diverse imagini sau mici scene inspirate din textul lui Cărtărescu, în diverse spații. Munca aceasta o făceau actorii singuri, pe urmă întreaga echipă (plus regizor și scenograf) mergea la vizionarea fiecărui moment. Cele bune le-am păstrat și dezvoltat, pe celelalte nu. Uneori am făcut rocada între spații, mutând un moment reușit într-un spațiu adecvat. Abia în ultimele două sau 3 zile am intervenit vehement, decizând eu câte o rocadă, acolo unde, din cauza timpului scurt, lucrurile nu se așezaseră de la sine.
Spectacolul se desfășoară în 20 de spații. Este format din 13 mini-spectacole și, momentan, cred că are 20 de actori și 3 muzicieni (mai multe date statistice găsești aici:http://poezisele.blogspot.ro/2013/05/nostalgia-53-stiati-ca.html) Ideea era să facem din casă un personaj uriaș, viu.


----Ce semnificatie au fost date pentru fiecare dintre spatii, ( scara de servici, subsol, groapa, garaj, etc) ?
RULETISTUL
Scări subsol: pe aici sunt introduși spectatorii: legați la ochi, coborâți într-o hrubă plină de mirosuri și zgomote, însoțiți de un cântec înălțător de bariton. Cred că un spațiu mai bun pentru ceea ce a descris Cărtărescu în nuvelă nici nu există
Sală subsol1: prima parte a poveștii Ruletistului. Am ales sala aceasta pentru că e sumbră, austeră, neamenajată. Corespunde de asemenea alegerii autorului, iar spectatorii, atunci când sunt dezlegați la ochi, au acceași senzație pe care a avut-o naratorul din carte atunci când a dat prima dată ochii cu Ruleta
Sala cu bar: Aici se mută povestea atunci când ruleta rusească încetează să mai fie un pariu pe bani și devine un spectacol. Am ales-o pentru bar, luminile lui colorate, micile sugestii de mobilier. Cărtărescu descrie o sală luxoasă, plină de bogătași eleganți, dar noi nu am intervenit în decor tocmai pentru că, în mod natural, sala propunea mai mult decât cea precedentă, dar era la fel de neprimitoare (nici nu sunt destule locuri pentru toți spectatorii, ei trebuind să stea fie în picioare, fie ghemuit, pe unde apucă). După ce Ruletistul își umple pistolul cu 6 gloanțe și trage, spectatorii sunt evacuați rapid.
Hol subsol: scena finală în josul scărilor, pe o saltea murdară (inițial se trecea și prin camera cu muzică, unde spectatorii aflau că Ruletistul nu a murit).

MENDEBILUL
Este un spectacol compus dintr-un moment cinematografic și unul teatral, derulate în paralel. Povestea aceasta este spusă în două spații paralele, deodată:
Jumătate din Camera cu nor, tăiată în două de un paravan: Mirciosu, așezat pe marginea gropii, manipulând un proiector, spune povestea celor 8-10 spectatori grupați în jurul lui. Proiecția se face pe zidul gropii.
Groapa:Aici e cel de-al doilea personaj, Băiețelul bolnav de poliomielită, care uneori mai iese în camera centrală, pentru a o căuta pe Iolanda, sau ca să găsească alți spectatori cărora să le spună povestea.
În nuvelă nu era nici un spațiu de poveste, nici vreo groapă. Am substituit amintirile lui Mirciosu cu o sală de cinema, unde întoarcerea în timp se realiza cu ajutorul proiecțiilor. Groapa Băiețelului cu poliomielită simbolizează de asemenea acest nebulos spațiu al amintirilor, unele neclare, ale copilăriei: Băiețelul este o fantomă a trecutului.
Filmul Mendebilul are 20 de minute și a necesitat, la filmarea de 3 zile, nu doar pe toți cei 20 de actori din spectacol, ci încă câțiva care, între timp, au ieșit din proiect. Filmările s-au desfășurat în curte, la groapa cu gunoi de lângă poartă, pe cele două scări de intrare în casă, la subsol, în camera cu nor, în bibliotecă. În textul lui Cărtărescu, totul se întâmpla pe Ștefan cel Mare, în spatele blocurilor, apoi în parcul Circului, lângă Moara Dâmbovița, dar noi am considerat că ceea ce ne oferă casa e suficient și am preferat să filmăm totul aici.

GEMENII
Cealaltă jumătate a Camerei cu nor, despărțită de o copertină pictată cu figuri hidoase, reprezentând exponatele Muzeului Antipa: aici are loc o combinație de teatru și improvizație de dans, prin care Andrei spune povestea prin care el și Gina și-au schimbat între ei corpurile. A fost ultimul moment plasat, nu m-a interesat foarte tare spațiul, deoarece acest moment se petrece în penumbră, cu ajutorul unei lumini fluorescente – am luat pur și simplu spațiul rămas neutilizat.


ARHITECTUL
O combinație de teatru de umbre și teatru ”clasic”.
Camera centrală: Am ales spațiul nu din cauza nuvelei, ci pentru că mini-spectacolul ”Arhitectul” trebuia să aibă o atmosferă de bâlci. Am vrut multă gîlăgie, vânzoleală, așa că l-am plasat în mijloc, într-un fel de răscruce a casei.
Scara mare: Acesta este un spațiu pe care eu nu aveam de gând să îl utilizez decât parțial (câteva trepte, pentru momentul Balenei) și ca și cale de acces spre momentul Garoafei, dar, după ce s-a spart zidul urlător de la intrare și ”Arhitectul” s-a mutat cu fața la ușă, spectatorii au descoperit că e interesant să privească și culisele ”Arhitectului” (ceea ce se vedea în interiorul pânzei), așa că au ocupat scara, ca să mai vadă o dată povestea și de pe partea cealaltă. Așa că utilizarea acestui spațiu a fost, de fapt, ideea spectatorilor.

REM
Este un spectacol format din 9 mini-spectacole: Fetițele (7), Păianjenul și Egor. Această nuvelă este cea mai lungă, mai cunoscută și mai reușită nuvelă a cărții și în ea se fac referiri la încă cel puțin două dintre celelalte (”Arhitectul” și ”Ruletistul”) așa că, pentru mine, REM este un fel de spectacol central, care include pe toate celelalte. Lumea intră într-o casă adormită, care se trezește în vis – și se joacă aici alături de cele 7 Fetițe. Fetițele se joacă prin toată casa, fiecare având un loc stabilit – numai Nana se plimbă liber prin toată casa, căutând spectatorii care au găsit scoica.
Holul de intrare și Scara de serviciu: Momentul Adei, un amestec de proiecții foto și teatru. După ce spune povestea, Ada invită spectatorii jos, să joace pe hol jocul despre care tocmai a povestit.
Magazie mică: Momentul Nanei: spectatorii care au scoica sunt duși în camera secretă, REM (scoica este cheia). Descrierea camerei din nuvelă nu seamănă deloc cu cămăruța din spectacol, dar, pentru mine, așa arată REM.
Camera centrală: un fel de cartier general pentru Fetițe, locul de unde alegeau spectatorii pentru a-i distribui în ”sălile de joc”
Camera de dinaintea bibliotecii, împărțită în două: Păianjenul, drumul către Egor
Biblioteca: Camera lui Egor, locul unde spectatorii pot intra numai câte unul (ca și la REM), pentru că REM este experiența individuală a fiecăruia
Toaleta: inițial un fel de checkpoint, de hartă vie a casei. La un moment dat, inspirată de înfățișarea absolut spectaculoasă a băii, combinație de lux și decădere, poetic și trivial, am creat aici un moment extrascenic (care nu apărea în nuvelă): am plasat aici un personaj straniu, o fetiță înfricoșătoare, care era un fel de ghid al casei. Avea la picioare o hartă, lua un pion care reprezenta vizitatorul și îl punea pe hartă, în dreptul toaletei (un fel de ”you are here”). Când spectatorul plasa pionul în altă parte a hărții, fetița reda, fără explicații, câte o replică cheie din spectacolul de acolo, pentru a ajuta spectatorul să se orienteze. Până la urmă (după vreo două reprezentații) nu am mai păstrat momentul: nu mi se mai părea necesar, iar folosirea unei toalete reale era destul de riscantă.
Etajul: Momentul Garoafei. Am ales locul intuitiv, fără să mă gândesc prea mult la text.
Subsol – cămăruță, (apoi mutat în camera de muzică, apoi garaj): Momentul lui Ester. Un moment care și-a tot mutat locația din motive ce nu au ținut de noi (ni s-a spus că nu mai putem utiliza spațiul). De obicei, locația se muta chiar cu câteva minute înaintea începerii spectacolului, fapt care era posibil datorită puternicului caracter experimental al spectacolului.
Subsol, deasupra scării: Momentul Puiei. Locație aleasă, de fapt, de actori, în timpul improvizațiilor (au mai fost locații alese astfel). Datorită acestui loc, aflat aproape de sala Ruletistului, Puia este cea care îl și ucide pe Ruletist, intervenind în cealaltă nuvelă (asta nu apare la Cărtărescu)
Curte și Garaj: Momentul Carminei, ales și acesta în urma improvizației actorilor
Scara mare, camera centrală, groapa: Momentul Balenei

De fapt, bucata REM utilizează întreaga casă, pentru că cele 7 Fetițe se joacă peste tot, căutând spectatori pe care să îi ducă în spațiul lor, pentru a-și face momentul. Tot ele duc spectatorii și la celelalte nuvele (Ruletistul, Mendebilul, Gemenii. Arhitectul), cu excepția Păianjenului, care iese singur la vânat. Băiețelul cu poliomielită (din Mendebilul) își caută și singur spectatori, în timp ce o caută pe Iolanda.

---- Care era parcusul vizitatorului?
Când am început proiectul, aveam numai trei actori și voiam să fac un spectacol itinerant. Spectatorii ar fi intrat într-o casă întunecoasă și ar fi primit la intrare o hartă și o lanternă.Chiar am cumpărat, într-o primă etapă, un morman de brichete cu led, în acest scop. Cei trei actori, care urmaun să joace toate rolurile și să spună toate poveștile, jucau un moment, pe urmă se deplasau pe nesimțite în alt spațiu, revenind din nou în calea spectatorilor (distrași între rimp de o proiecție sau vreu joc de genul ”Escape” – joc pe computer). Am uitat să spun că, atunci când am gândit spectacolul, am pornit de la Cartea lui Cărtărescu și de la aceste jocuri pe computer, care sunt jocurile mele preferate: Escape (ești într-un spațiu, fără instrucțiuni, trebuie să ieși: căutând indicii, chei, colectând obiecte, rezolvând jocuri de logică). N-am mai pus planul itinerant în aplicarede ce? Am hotărât că repetițiile vor dura exact o lună și am mai hotărât că, în fiecare săptămână, facem o repetiție deschisă cu public (luni). Deja din prima zi de luni, deși nu au fost atunci decât 30 de spectatori, vreo 5 dintre ei au fost foarte dornici să ni se alăture. Lunea următoare au vrut să ni se alăture și mai mulți. La început nu am primit decât profesioniști, apoi m-am răzgândit și am primit pe oricine care era pasionat de teatru și de proiectul nostru. Când echipa a depășit 20 de membri, mi-am dat seama că spectacolul itinerant devenea nu doar imposibil (cum să deplasezi pe ascuns, în liniște 20 de actori dintr-o încăpere în alta), dar și inutil: aveam suficienți oameni pentru a construi fiecare moment separat, într-un loc anume. De aici s-a născut ideea ca actorii să fie ficși (mai mult sau mai puțin) și doar spectatorii să se plimbe printre ei, ca într-un muzeu.
Alt motiv pentru care am renunțat sa spectacolul itinerant: citirea hărții (deși simplificată), era dificilă și pentru noi artiștii implicați, darămite pentru spectatori. Am avut două reprezentații cu hărți, iar după 2 săptămâni le-am eliminat: și ele, și marcajele (Camerele erau numerotate cu numere mari, vizibile, plănuiam să punem și săgeți fosforescente – existau trasee cu mai multe variante).
Acum nu există nici un parcurs al spectacolului: spectatorii pot începe cu orice moment, pot continua cu orice, pot vedea unele momente de două ori sau pot lăsa unele momente pe data viitoare când vin. Sensul poveștii nu se schimbă, e la fel de inteligibilă, ea oricum nu are vreo cronologie și se bazează mult pe fragmentar, pe puzzle, pe joc. Singurul lucru pe care îl cerem este să nu se intre la vreun moment după ce acesta a început (pentru că, cele 13 minispectacole au fiecare separat coerență, cronologie și tot tacâmul). Ar fi păcat ca spectatorul să nu înțeleagă vreun moment pentru că  nu l-a văzut de la început – mai ales că momentele se joacă în buclă, unele de câteva zeci de ori (recordul cred că îl deține momentul Egor, cu 60 de reprezentații într-o singură seară).

---- Care erau relatiile intre spatiile descrise de Cartarescu si spatiile alese din casa ? ( poate un raspuns mai generic sau printr-un exemplu )..
Casa m-a inspirat în aceeași măsură în care m-a inspirat textul lui Cărtărescu, nu am (re)citit mai întâi textul, căutând echivalentul vreunui spațiu în casă. Cumva textul și casa și, evident, actorii) au lucrat asupra mea deodată, în mod egal. Majoritatea spațiilor au fost alese, după cum spuneam, ituitiv, de către grup, în timpul jocurilor și ale improvizației. Rareori am intervenit asupra spațiului, deoarece casa ne plăcea foarte mult așa cum era și efectiv sufeream când vedeam că este aranjată, că diverse obiecte (inutile de altfel: rame vechi de fereastră etc.) dispar. Un loc unde am intervenit este groapa, unde am făcut un șotron din cărămizi, care, în povestea Mendebilului reprezentau terenul de joacă al Băiatului cu poliomielită, dar în povestea Balenei erau scheletul zeului uriaș dezgropat în timpul jocului său de Regină (aici, da, am încercat să recreem textul scris de Cărtărescu).
În general, distribuind spațiile, am căutat nu o asemănare fizică, ci mai degrabă atmosfera pe care ne-o inspira un moment sau altul al nuvelelor. Cel mai bun exemplu în acest sens este REM, camera secretelor. La Cărtărescu e vorba despre o magazie dărăpănată și încuiată, doldora de obiecte, descrise în amănunt, cu exasperant de multe detalii (până la cutii de spray, role de scotch etc) în care Nana întâlnește pe Cărtărescu însuși bătând la mașină chiar povestea vieții ei (era camera lui Cărtărescu, probabil reală). Cu alte cuvinte, ea, Nana, se privește în oglindă și își întâlnește Creatorul. În spectacolul nostru REM este o cameră minusculă, goală, având o singură oglindă: dar este tot un loc în care  fiecare, devenit personajul principal al spectacolului, se întâlnește cu sine și, poate, cu Creatorul său…



luni, 29 iulie 2013

Cantonament la mare 2013

Florin Stoian
Ce mi-a placut foarte mult la experienta noastra de la malul marii a fost ca am reusit sa ne cunoastem mai bine! Eu unul m-am distrat si asta pentru ca imi place echipa si cu bune si cu rele. In ciuda faptului ca a fost destul de greu sa ne concentram la repetitii, eu am savurat din plin cele cateva zile in care am repetat pe plaja, mi-a placut foarte mult! In special mi-au placut serile cand faceam focul si unde ne strangeam sa spunem poezii si sa discutam despre diverse lucruri urmariti de regina luna. Ma bucur de evolutia mea si de faptul ca am aflat niste lucruri esentiale in domeniu pe care vreau sa le analizez si sa le dezvolt in viitor. Pe cat de greu mi se pare, pe atat de interesant este sa inveti sa gandesti si sa simti o poveste. La inceput mi se parea totul atat de confuz, dar incet incet am inteles despre ce este vorba. Cu siguranta este foarte multa munca! Cred ca ar fi foarte interesant sa repetam experienta si la munte. Am senzatia ca ne confera o stare de concentrare mult mai ridicata. Sunt nerabdator sa jucam din nou la Curtea Veche!

Cristian Rus 
O saptamana la mare cu Teatrul de Foc! Daca nu s-a stins e clar ca este puternic! Sentimentul de implinire atunci cand repeti in natura, cand canti si dansezi pe malul marii, in bataia brizei este greu de explicat in cuvinte asa ca ma rezum la cuvantul: fain!
Oamenii din jur erau contrariati cand ne vedeau repetand pe plaja. Probabil ca ceva nu se lega cu modul lor de a petrece timpul pe plaja. O experienta unica, pentru ca ne-a supus la o incercare grea: sa reusesti sa te concetrezi si sa creezi, in conditiile in care creierul cere vacanta si marea si caldura si toata atmosfera de acolo te duc cu mintea in cu totul alte parti decat acolo unde trebuie. Eu cred ca orice proces care are un inceput, un nucleu si un final este reusit daca ai invatat ceva din el. Inca ma gandesc la castigul personal cat si la castigul trupei dupa aceasta experienta.

Mihai Marin
A fost frumos la mare. Cu toate ca nu am reusit sa ne concentram prea bine la repetitii, am descoperit multe lucruri unii despre altii si asta ma bucura foarte mult. Ma simt mai aproape de trupa acum si-mi dau seama cat de aproape sunt oamenii din ea de mine. Mi-ar fi placut sa fi lucrat mai mult, dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la piata, am plecat sa repetam la mare si am ajuns pana la urma sa facem un team building. Statul asta impreuna sapte zile ne-a facut sa ajungem sa radem cu 'energie' unii de altii, fara sa se supere nimeni si astazi, la repetitii, am observat ca au inceput sa se asculte mai bine intre ei toti membrii trupei. Ma bucur ca am apucat sa lucrez 'Mistretul cu colti de argint', chiar si asa de putin cum am facut-o, asta numai din vina mea si a oboselii. Cred ca ne-a prins bine calatoria asta si soarele de la mare si mi-ar placea sa devina o mica traditie a Teatrului de Foc.

Alina Cimpoeru
La mare cu trupa a fost intens: peripetii, stres, distractie. E drept ca nu am avut noi prea mult spor la munca dar am creat conexiuni puternice ca grup. Imi placea cand soarele ma trezea incalzind cortul, cand mergeam la masa impreuna, cand ne racoream in mare sau cu bere. Din pacate accidentarea mi-a furat trei zile din "cantonament" si sunt putin nostalgica, parca as mai vrea o tura cand ma refac . Si chiar daca ne-a terorizat administratorul, chiar daca ne-au mancat tantarii si apa de la dusuri era mai mereu rece, chiar daca nu e nostim sa te trezesti fortat la 6 (slava cerului ca doar o data s-a intamplat) si alte aspecte ce prefer sa nu le mentionez public... a fost o tura frumoasa, iar asta cred ca se datoreaza colegilor mei, ca sunt frumosi.