POEZISELE - 7 dintr-o lovitură! (varianta regizorului)

8 octombrie 2012, ora 18. Multe mi s-au părut dezamăgitoare la această reprezentaţie:

În primul rând, cu tot tam-tamul de pe Facebook (a se vedea postul anterior), în public nu au fost decât 22 de oameni, numărul incluzându-mă pe mine, pe fotograful nostru şi pe cei doi membri noi ai echipei de actori (îi veţi vedea în proiectul care iese în luna noiembrie).Ştiu că 22 din 30 nu e o tragedie, dar noi NU am mediatizat evenimentul cu afişe prin facultăţile de Litere şi Arte tocmai pentru că ne-am speriat de numărul mare de doritori de pe Facebook şi ne-am temut că vom fi puşi în situaţia de a trimite unii spectatori nevinovaţi acasă...

În al doilea rând, Ioan Es. Pop nu a venit la spectacol, deşi a promis... Şi sunt dezamăgită că din toată lista de 14 poeţi, dintre care 12 sunt în viaţă, iar vreo 8 chiar locuiesc în Bucureşti, nu au fost curioşi să vadă ce am făcut cu textul lor decât Paul Vinicius şi Floarea Ţuţuianu...

În al treilea (şi cel mai important) rând, energia spectacolului a fost foarte jos. Nu ştiu de ce... De data asta am repetat, şi încă două zile la rând... Deşi eu simt că spectacolul deja a ajuns la un punct unde nu mai e nevoie nici măcar de discuţiile de după - doar de un şnur înainte şi să-şi citească fiecare actor, individual, textele Cuvintele din texte iarăşi au sărit şi s-au împotrivit pr ici pe colo... Bine că nu au fost poeţii în sală să ne linşeze - nu s-a întâmpat ceva grav, dar poeţii sigur ar fi perceput uitarea sau înlocuirea vreunui cuvânt drept masacru.

Cred că cel mai bun moment din spectacol a fost "Sfântul Francisc şi Clara" (Floarea Ţuţuianu), deşi nu sunt sigură. Pe mine m-a fascinat, pentru că priveam momentul cumva din spate şi vedeam, totuşi, faţa celor doi condamnaţi la nemişcare eternă încercând să se atingă într-un dureros sărut. Cred că am filmat, poate vă voi arăta momentul (numai să nu mă fi furat pesiajul).

V-am spus că de data asta au plecat vreo... nici nu ştiu câţi spectatori: după primele 5 secunde (!jur!) a plecat o doamnă, arăta foarte speriată. Apoi au mai plecat doi (egal trei), apoi au mai venit patru (trei cu patru egal şapte), din care au plecat doi (şapte minus doi egal cinci), apoi a mai plecat o domnişoară (pe la un sfert), dar s-a întors aproape de final (asta cum o calculez?). Vreo 5 spectatori au plecat, deci. Decădem, nu? Ah, decadenţa!:)

Mi-a fost cam frică de discuţia cu publicul de după, dar, spre surprinderea mea, mi-am dat seama că publicul a fost încântat... Spre surprinderea mea şi mai mare, la obişnuita noastră discuţie de după, mi-am dat seama că majoritatea actorilor mei erau mulţumiţi. Ne-am şi certat pe tema asta. Hm.

În chip straniu, publicul multe nu a spus pe gură, însă din pix a notat mult. Dar asta într-un episod următor...Eu iar am vorbit prea mult către el...

Şi în al patrulea rând, sunt nemulţumită de mine pentru că iar am uitat să dau sarcină nouă actorilor (e a doua oară!), şi pentru că,  încercând să recreez atmosfera celei de-a doua reprezentaţii (sau a treia?), am pus scaunele în mijloc, creând un fel de culoar în cruce (de fapt, am încercat să fac o cruce din scaune, dar mi-a ieşit invers). Şi mi-am dat seama că nu contează cum sunt dispuse scaunele, ceea ce a contat atunci a fost tema: să comunice deschis, direct şi sincer cu spectatorii pe tot parcursul spectacolului. Oare de ce nu înţeleg actorii să facă asta de la sine??? Nu e clar că teatrul e comunicare şi numai aşa funcţionează?? Oricum, data viitoare revin la obiceiul de a lăsa publicul să îşi pună scaunul unde doreşte...

Altceva ce să vă mai spun: a fost să ne înregistreze şi să îmi ia interviu radio România Actualităţi, au spus că difuzează materialul lunea viitoare, adică în 22 octombrie. Sper să ne dea şi nouă fişierul, să îl puteţi asculta pe blog.

Una peste alta, eu nu am fost mulţumită de spectacol, dar nici n-a fost o reprezentaţie de să-mi vină să mă arunc sub metrou. Să vedem cum va fi a 8-a oară... Ce mi se pare destul de interesant este că am impresia că deja m-am jucat cu scaunele cum am putut, am discutat cu publicul tot ce se putea discuta, am dat câte interviuri la radio şi TV era posibil omenşte să dau, actorii au făcut toate greşelile care se puteau face, au corectat tot ce se putea corecta, toate momentele din spectacol şi-au avut suişurile şi coborâşurile şi toate micile accidente posibile şi imposibile s-au întâmplat... Mă întreb ce mai poate fi?